DESPRE O „DESHUMARE” DRAMATICĂ ŞI PROFUNDĂ

Recent apărută, cartea „Deshumarea” de Mihail Decean, ediţie bilingvă (română/engleză), consemnează în mod incontestabil tulburător demersurile întreprinse de autor pentru efectuarea unei deosebit de anevoioase acţiuni de căutare şi deshumare a unor partizani anticomunişti ucişi de Securitate în Munţii Apuseni.

Fenomenul rezistenţei armate anticomuniste a cunoscut o mare amploare pe teritoriul Transilvaniei. Cea mai mare densitate de formaţiuni care s-au opus regimului comunist a existat în zona Apusenilor, pe teritoriul fostelor judeţe Alba, Cluj şi Turda, iar dintre acestea, cea mai importantă a fost organizaţia „Frontul Apărării Naţionale – Corpul de Haiduci”, creată şi condusă de un fost ofiţer de carieră, Nicolae Dabija, tabăra permanentă a organizaţiei fiind amenajată la nord de valea râului Arieş, pe teritoriul comunei Bistra din jud. Alba, la cota 1200 în locul cunoscut sub denumirea de „Groşi”, la o distanţă de circa 16 km nord-est de centrul comunal şi aproximativ 7 km sud-vest de vârful Muntele Mare (1826 m). La începutul lunii martie 1949 în tabăra de la Groşi se aflau 25 de persoane, cele mai multe străine de zonă. Între timp, autorităţile aflaseră de grupul de partizani din apropierea comunei Bistra şi au întreprins imediat măsuri pentru anihilarea lui, Securitatea recurgând la presiuni şi şantaje asupra populaţiei locale. În dimineaţa zilei de 4 martie 1949, asupra taberei a avut loc atacul Securităţii la care au participat două putoane alcătuite din circa 80 de soldaţi în termen, subofiţeri şi ofiţeri, şi numeroase cadre operative aparţinând Securităţii. În urma puternicului schimb de focuri în care s-au folosit armament de infanterie, grenade şi încărcături de trotil, au rezultat morţi şi răniţi de ambele părţi, iar cabana a fost incendiată. Din partea atacatorilor au rezultat trei morţi şi şase răniţi. Dintre partizani au fost ucişi prin împuşcare patru bărbaţi, dintre care unul a fost Petru Decean, verişorul primar al lui Mihail Decean, autorul cărţii, şi o femeie, soţia unuia dintre victime. Şase persoane au reuşit să spargă încercuirea şi să fugă, însă au fost capturate şi ucise ulterior. Alte nouă persoane, în afară de doi trădători, au fost arestate. Membrii grupului care au scăpat la început de arestare au fost urmăriţi permanent în perioada următoare, fiind în cele din urmă capturaţi, condamnaţi şi chiar ucişi în diverse împrejurări (sursa: iiccmer.ro).

După ce s-a irosit în intervenţii repetate ce s-au dovedit ineficiente (acţiunea de căutare a început în 2010), Mihail Decean ia hotărârea de a nu mai accepta nicio concesie, decis să acţioneze în regim de urgenţă, mai ales că trecuseră 67 de ani de când vărul său primar a murit în floarea vârstei (nici nu împlinise 23 de ani), plătind cu viaţa pentru o cauză aleasă, aceea de a se opune, cu asumarea oricărui risc, comunismului.

Cartea se constituie într-un jurnal al analizelor sale personale, al investigaţiilor şi acţiunilor de cercetare la care a participat nemijlocit, cu relatarea detaliată a dureroaselor surprize apărute în perioada incluzând identificarea gropii comune şi desfăşurarea efectivă a deshumării, operaţiune afectată de imprevizibile reţineri şi măsuri restrictive inexplicabile.

Este îndeobşte cunoscut că examinarea sacrificiilor participanţilor la rezistenţa anticomunistă impune concursul unor instituţii specializate şi a unor peronalităţi istorice, dar, fără îndoială, aceasta trebuie să beneficieze şi de persoane care au depus susţinute diligenţe în a-şi descoperi apropiaţi sau cunoscuţi dispăruţi pentru vina de a fi oponenţi ai regimului politic comunist nou instalat. După instaurarea „puterii populare” în România, opozanţii au fost vânaţi sau arestaţi şi torturaţi în beciurile Securităţii ori ucişi sau lăsaţi să moară de foame şi frig, iar apoi aruncaţi în gropi comune.

Întreaga cercetare personală a autorului probează o indubitabilă rigurozitate şi accentuată scupulozitate, trădând profesia sa exercitată o perioad îndelungată până la pensionare, aceea de judecător în materie penală. Lucrarea conţinând abordarea în adâncime a faptei criminale de o inimaginabilă monstruozitate aparţine aşadar unui slujitor al dreptului care a înţeles de pe o poziţie profesională avantajoasă că procesele în care au fost judecaţi unii dintre cei ce se împotriveau noului regim au fost înscenări judiciare penibile proprii totalitarismului comunist instaurat, conducând la condamnări la moarte. Cei mai mulţi dintre opozanţi au fost împuşcaţi fără nicio judecată în acea perioadă care rămâne în analele negre ale justiţiei române ca o anomalie istorică ruşinoasă.

Cu sinceritate şi nedisimulată modestie, autorul ne anunţă în chiar primele pagini ale cărţii că nici pe departe nu-şi propune o analiză a unui fenomen istoric necesar a fi dezvăluit în toată urâţenia sa pentru a nu se mai repeta vreodată asemenea orori, o sarcină grea de a dovedi ştiinţific existenţa unei veritabile rezistenţe anticomuniste, sub diferitele ei forme în România totalitarismului comunist, revenindu-le istoricilor care „nu se grăbesc să o ducă la bun sfârşit nici după un sfert de veac de la căderea comunismului”, domnia sa încercând doar să relateze „împrejurările, neajunsurile şi ciudăţeniile deshumării unor partizani, eroi-martiri ai neamului românesc, la sfârşit de august şi început de septembrie Anno Domini 2015”.

Motivaţia întreprinderii sale datează încă din anii de liceu, simţindu-se „cuprins de o chemare” pe care nu şi-o putea reprima şi care îl împingea să întrebe pe cei apropiaţi (părinţi, fraţi şi rude) ce s-a întâmplat cu Petru Decean, dacă a murit, mai trăieşte, în împrejurări a disprut. Invariabil răspunsurile erau nu numai evazive, dar şi spuse cu teamă, expeditiv şi cu atenţionarea serioasă de a-şi vedea de treabă, nefolosindu-i la nimic manifestarea unui atare interes care chiar i-ar putea dăuna. Declanşarea cu maximă îndârjire a acţiunii, care ţine în primul rând de dreptate şi de o dorinţă intens de simbolică reparaţie morală, este redată impresionant astfel: „N-am putut rezista îndemnului lăuntric de a face ceva, orice, pentru găsirea rămăşiţelor pământeşti ale vărului partizan, dar şi pentru a salva memoria familiei de prigoana îndoielii şi a deznădejdii că nu a fost înmormântat creştineşte, după datina străbună”.

Despre Petru Decean, vărul primar împuşcat şi aruncat în groapa comună de la Groşi, IICCMER precizează în Comunicatul de presă din 27 august 2015 că s-a născut la 17 august 1926 în comuna Mihalţ, jud. Alba. Părinţii săi, ţărani mijlocaşi, au avut împreună trei copii, două fete şi Petru, singurul băiat. A urmat şcoala primară de patru clase, în localitatea natală, după care, în 1937, a intrat la Liceul confesional „Sf. Vasile” din Blaj pe care l-a absolvit în 1945. În liceu a devenit membru al organizaţiei de tineret a Partidului Naţional Ţărănesc. Din toamna anului 1945 a urmat cursurile Facultăţii de Drept din Cluj, unde datorită frecventelor participări la manifestaţiile studenţeşti cu caracter politic anticomunist, a intrat în atenţia Siguranţei care l-a reţinut şi interogat în mai multe rânduri. Această situaţie l-a determinat ca în al doilea an de studii să se transfere la Facultatea de Drept din Bucureşti, unde a devenit un membru marcant alk organizaţiei tineretului naţional-ţărănist alături de Corneliu Coposu. A lucrat şi ca secretar într-un cabinet de avocatură, iar în anumite împrejurări a fost una dintre gărzile de corp ale lui Iuliu Maniu. Datorită activităţii politice desfăşurate a început să fie urmărit, iar pentru a evita arestarea, din a doua jumătate a anului 1947, s-a văzut obligat să nu mai poată frecventa cursurile facultăţii şi să rămână ascuns în capitală, schimbând mereu locuinţele. La sfârşitul anului 1948 a decis să treacă la lupta armată împotriva regimului, alăturându-se membrilor „Frontului Apărării Naţionale”.

Dezvăluirile lui Mihail Decean privind „cazemata” („aşa-i spuneau localnicii din Bistra cabanei construite din piatră şi lemn de către partzanii Grupului Dabija”) sunt răscolitoare. „În această cazemată au fost mai întâi aruncate unul peste altul, îngrămădite, corpurile neînsufleţite ale partizanilor ucişi de gloanţele adunăturii militare securiste, la 4 martie 1949, după care acoperişul şi structura de rezistenţă din lemn a acesteia au fost dărâmate peste cadavrele lor cu explozii de grenade; încercarea securiştilor de a incendia cazemata a eşuat, iar la acoperirea cu pământ a partizanilor omorâţi securiştii au renunţat. Lemnele erau groase, încă verzi, şi nu ardeau, iar volumul de pământ necesar îngropării partizanilor în cazemată le-ar fi dat prea mult de lucru securiştilor, date fiind suprafaţa şi adâncimea acesteia, care erau destul de mari. În consecinţă, s-a hotărât ca cei cinci partizani morţi să fie aruncaţi şi îngropaţi în cămara de alimente a fostei lor tabere, săpată în pământ, lateral dreapta de cazemată, la peste 20 de metri distanţă, cu acoperişul la vedere. Acest acoperiş a putut fi incendiat şi a ars deasupra celor cinci cadavre, însă incendiul nu a avut puterea de a le incinera, aşa încât au fost acoperite cu un strat de pământ (…)”.

Se impune menţionat că toate descrierile şi referirile autorului au la bază cărţile citate în precizările bibliografice precizate la începutul lucrării, care reproduc declaraţii ale participanţilor din dosarele proceselor în care au fost judecaţi partizanii arestaţi, precum şi conţinutul unor dovezi scrise de oamenii Securităţii aflate în aceleaşi dosare că partizanii ucişi în lupta de la Muntele Mare – Groşi, în număr de cinci, au fost aruncaţi şi îngropaţi în magazia de alimente a taberei lor, săpată în pământ la mică adâncime şi cu o suprafaţă de câţiva metri pătraţi.

După repetate amânări şi numeroase impedimente, deshumarea chiar s-a întâmplat. Identificarea gropii comune, la care autorul a avut o contribuţie personală substanţială, i-a indus un sentiment de mare emoţie pe care Mihail Decean îl redă, cu patos, astfel: „O minune să se fi întâmplat nu pot să afirm, pentru ca minunile cred că se sustrag controlului omenesc, dar în această zi de 31 august 2015, imediat dup ora 13, am avut parte de cea mai emoţionantă trăire a vieţii mele, după acea din 20 decembrie 1989, când pe o stradă din centrul Timişoarei, ziua în amiaza mare, îndemnam demonstranţii anticomunişti să strige lozinca „Ceauşescu-i criminal!”.

Acţiunea de deshumare a fost realizată cu succes şi a fost popularizată de mai multe posturi de radio şi televiziune, de ziarişti de pe plan local şi din capitală, la operaţiune asistând reporteri din mass-media scrisă şi audio-vizuală dotaţi cu camere foto şi de filmat, precum şi câteva zeci de locuitori curioşi, de toate vârstele, ai comunei Bistra.

Se mai cuvine amintit că la desfăşurarea dificilei misiuni asumate, autorul a fost însoţit de Maria Decean, sora mai mică a lui Petru, în etate de 86 de ani, urmărind cu înverşunare să-şi împlinească mulţumirea de a-şi vedea fratele îngropat creştineşte, după datină.

În fine, lucrările de deshumare au fost urmate de activităţile specifice impuse de legislaţia aferentă în domeniu, executate cu profesionalism şi dăruire de medici legişti, arheologi şi ofiţeri criminalişti, care s-au dovedit devotaţi profesiilor.

În pofida faptului că deseori în cuprinsul cărţii (ce pare, pe alocuri, a fi o lucrare polemică) autorul lasă impresia că este prea aspru şi intransigent, Mihail Decean, demonstrează totuşi că este un caracter echilibrat şi cumpătat, reuşind să-şi înfrângă personalismul care îl incită atunci când, uneori, are impresia că memoria eroilor este afectată pe nedrept câtuşi de puţin, recunoscând cu dezinvoltură strădaniile şi rezultatele remarcabile ale Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi memoria Exilului Românesc (IICCMER) în dificila menire de pune în evidenţă şi a dezvălui evenimente şi fenomene dramatice din istoria noastră recentă. În plus, trebuie adăugată şi motivarea pe care o precizează fără echivoc la final, astfel că închei cu un citat relevant al autorului, privind lucrarea sa: „Nu am scris această carte pentru „a da de pământ” cu unele dintre personajele ei. Am scris-o pentru a reliefa şi dezavua mentalităţi urgisite de suficienţă, nepăsare, invidie, fatuitate, ură; pentru a trage un semnal de alarmă care să împiedice, pe cât este posibil, repetarea exhumărilor de eroi-martiri ai patriei din gropi comune ascunse, câte vor mai fi fiind, cu folosirea de procedee neadecvate. Îi asigur pe aceia pe care i-am criticat cu asprime că nu-i urăsc; ar fi fost mult mai comod pentru mine dacă nu m-ar fi împins indignarea (atât de subiectivă) să compun această cronică a deshumării. M-am simţit nevoit să mă eliberez de o povară, împovărându-mă cu regretul de a fi provocat supărare altora, care ar putea să mă urască. Fiind vorba, însă, de eroi-martiri ai neamului mi-am asumat acest risc. Imunitatea la ameninţări nu mi-o poate ridica nimeni, nici chiar eu însumi”.

Dorin Nădrău (S.U.A.)