Pământul Moldovei a dăruit Kievului un fiu de domn, pe Sfântul Ierarh Petru Movilă
4 min readPământul Moldovei a dăruit Kievului un fiu de domn, pe Sfântul Ierarh Petru Movilă
Autor: Maria Toacă (Cernăuţi, Nordul Bucovinei, Ucraina)
Cred că românii care trăiesc în Ucraina, mai mult decât frații din Țară sau din alte părți ale lumii, ar trebui să se închine și să-l venereze pe Sfântul Ierarh Petru Movilă, canonizat de Biserica Ortodoxă Ucraineană la 6 decembrie 1996, iar în calendarul bisericesc al BOR a fost înscris spre a fi sărbătorit la data de 22 decembrie – ziua trecerii sale la Domnul. Ultima lună a anului a fost providențială în destinul Preasfințitului Părinte: s-a născut la 21 decembrie, a adormit întru Domnul la 22 decembrie, pe data de 6 în aceeași lună, la împlinirea a 350 ani de la moarte, a fost canonizat de BOU. Pare greu de crezut, dar cunosc acest nume încă din anii de școală sovietică. Am impresia că atunci se învăța mai mult decât astăzi despre activitatea cărturărească a Mitropolitului Petru Movilă. De ce ar trebui ca noi să ne ținem de acest sfânt mai mult decât de alți mari oameni născuți pe pământul Moldovei? Pentru că e cel mai bun, mai de necontestat mijlocitor în relațiile cu națiunea titulară a statului în care trăim astăzi. Moldova i-a dat Ucrainei un fiu de domn, un mare cărturar, un neînfrânt apărător al dreptei credințe, dăruit cu totul bisericii ortodoxe.
La vârsta de numai 31 de ani este ales egumen la mănăstirea Lavra Pecerska. În timpul stareției sale a pus bazele unui colegiu la Kiev, cu profil universitar, care este cea mai veche instituție de învățământ superior la slavii ortodocși. După cinci-șase ani de stareție egumenul este ales în unanimitate Mitropolit al Kievului, Galiției și a toată Rusia. De la Mitropolitul Petru Movilă au început primele tipărituri la Kiev.
Trebuie ne mândrim, aș zice, dacă nu s-ar cunoaște smerenia și austeritatea în care a trăit Preasfinția Sa. Purta o cingătoare din fier, cu dinți ascuțiți spre a-și smeri trupul.
A fost nevoit din fragedă tinerețe să ia drumul pribegiei în Polonia, după moartea tatălui său, domnitorul Simion Movilă. Viitorul mitropolit al Kievului și-a lăsat Patria și neamul, însă nu le-a uitat. A ajutat și poporul român, trimițând tipografii la Târgoviște, Câmpulung, Iași. În capitala Moldovei, pe lângă tipografie a trimis și patru profesori pentru noua Academie înființată de voevodul Vasile Lupu, după modelul celei din Kiev.
Păcat că, numindu-l Petro Mogyla, ucrainenii se fac a uita sau chiar nu știu (nu vor să știe) că acest sfânt este fiu pământului Moldovei, că s-a născut și a copilărit la Suceava.
S-a întâmplat să însoțesc un grup de profesori ucraineni din Cernăuți pe la mănăstirile din sudul Bucovinei. La Sucevița, marea mirare a condrumeților mei ucraineni a fost să afle că Petru Movilă (Petro Mogyla, cum îi numesc ei) e din familia ctitorilor acestei mănăstiri.
S-au mirat când le-am spus că binecunoscutul de ei „Petro Mogyla” este, de fapt, Petru Movilă, din familia domnească a Movileștilor, ctitorii acestei Mănăstiri – Simion Movilă, domn al Țării Românești, și fratele său Ieremia, domn al Moldovei. Petru Movilă, născut la Suceava (1596), fiul lui Simion, a fost purtat de destin prin Polonia, apoi la Kiev, unde a devenit, la vârsta de numai 31 de ani, egumen la Lavra Pecerska, iar din 1633 până la sfârșitul vieții, 1646, a fost Mitropolit al Kievului, al Galiției și al întregii Rusii. Ca arhiereu, a înființat cea mai veche instituție de învățământ superior în Ucraina, precum și tipografiile de la Kiev și Lvov. În 1996 Petru Mivilă, căruia i se atribuie meritul de mediator între Răsărit și Apus, a fost canonizat în Ucraina, fiind recunoscut mai târziu drept sfânt și de Sinodul Bisericii ortodoxe din România.
Nu arunc cu pietre, nici măcar nu vreau să-i combat pe acei conaționali care spun (poate chiar cred cu de-adevăratelea) că e cea mai mare prostie să te mândrești că ești român. Drept că am auzit asemenea vorbe doar de la români din Țară. Pe aproape, la Cernăuți, n-am întâlnit asemenea oameni. N-aș zice că toți românii de aici se mândresc cu identitatea lor. Însă nici nu susțin categoric că mândria națională e o prostie. Aici pentru acest nume de român întotdeauna a trebuit să plătim ceva, în unele cazuri chiar și cu viața. De aceea nu mă tem să fiu demodată, și mă bucur când am motiv să mă mândresc că sunt român. Mai ales, asemenea momente am avut călătorind prin România cu ucraineni.
Foto. Maria Toacă
