Raptul de teritorii şi decimarea sufletului românesc

Raptul de teritorii şi decimarea sufletului românesc

Autor: Vasile Aioanei

O cruce grea a fost şi este pentru poporul român să-şi ducă existenţa în vecinătatea marilor imperii. Care i-au nesocotit existenţa, l-au abuzat, i-au terfelit demnitatea, dorindu-l dispărut de pe pământurile sale. Este cazul, cu predilecţie, a imperiului muscalilor, fie el ţarist sau roşu. În toată istoria lor, atunci când s-au simţit puternici, ori i-au simţit pe vecinii lor vulnerabili, n-au ratat oportunitatea de a-şi extinde graniţele, de a subjuga şi asimila popoare. Sau chiar de a face, în acest scop, câte un pact cu diavolul. Cum este cazul alianţei cu Hitler. Pentru a împărţi Polonia, pentru acapararea Ţărilor Baltice şi a Basarabiei.

Deşi, în vestitul pact Ribbentrop – Molotov din 23 august 1939, nemţii fascişti recunoşteau doar „interesele Rusiei asupra Basarabiei”, înţelegându-se prin aceasta, acordul pe care şi l-au dat (la fel ca şi turcii în 1812, de parcă ar fi fost pământul lor) pentru reintrarea teritoriului dintre Prut şi Nistru în sfera de influenţă rusească, muscalii, plusând, au anexat şi cotropit şi Nordul Bucovinei, şi ţinutul Herţa, teritorii care, nici măcar, n-au fost vreodată sub dominaţia lor.

Faptul în sine, dramatic pentru poporul român, rămâne şi astăzi o rană deschisă în conştiinţa neamului, chiar dacă nu neapărat şi în conştiinţa vremelnicilor şi iresponsabililor politicieni, care şi-au pus semnătura pe tratate bilaterale şi internaţionale, ce consfinţesc cedarea acestor teritorii străinilor. Negândindu-se, poate, că istoria acestei ţării îi va pune la zidul infamiei, că noi, cei de acum, şi mai ales generaţiile viitoare, îi vom condamna, mai mult decât o facem pentru Hitler şi Stalin la un loc.

Acest mesaj îl transmite şi romanul „Graniţa blestemată” a ilustrului profesor de limbă română, Ioan Ţicalo, el însuşi, născut şi crescut în proximitatea hotarului împins în inima românilor, martor al acestor evenimente dramatice, pe care atât de sensibil le-a tratat în această carte, de referinţă pentru golgota neamului.

Armata română reuşeşte între anii 1941-1942 să elibereze Bucovina şi Herţa de sub cizma rusească, perioadă în care, de la universal la strict individual, într-o comună din Herţa, ce avea să fie iarăşi tăiată în două de graniţa blestemată, izvorăşte şi îşi lărgeşte albia o poveste de dragoste neprihănită, dintre un vajnic flăcău al satului şi o frumoasă româncă de pe colina satului vecin.

Ruşii, însă, întorc războiul la Stalingrad, şi nu că ar fi făcut rău prin aceasta, şi îi mână pe nemţi înapoi, până în bârlogul lor din Berlin, pe care îl dinamitează şi-i pun deasupra steaua roşie moscovită. Cine-i mai putea opri acum să-şi pună graniţele pe unde poftesc, căci Rusia era de-acum, cu logistică subvenţionată de Aliaţi, putere învingătoare… Şi, ca în gluma aceea, cu elevul care nu ştia geografie, dar îi răspunde totuşi profesoarei, Rusia se învecina cu cine vroia. Legăturile sufleteşti, relaţionarea pe multiple planuri, ce se constituie în fundamentul însuşi al existenţei şi dezvoltării unei comunităţi, nu puteau fi oprite decât brutal, prin focuri de armă, prin atrocităţi de tot felul. Repoziţionându-şi frontierele, cu creionul acela tocit al lui Stalin, ruşii au ei grijă ca ogoarele cele mai mănoase şi pădurile cele mai frumoase să le tragă la pirostreiul lor. Să tot îndrepte graniţa acolo unde li se părea că-i strâmbă. Căci, cu capul întotdeauna plin de băutură, o tot vedeau strâmbă. Că trecea prin curţile şi casele românilor, nu conta.

Alexie (Alexandru), îndrăgostit până peste cap de Domnica (Floricica), nu mai percepe suficient de bine întorsătura evenimentelor. Săgeata lui Cupidon l-a atins pe Alexie, „la nunta fugărită a premilitarului Valentin”. Deşi o ştia din copilărie pe Domnica, acolo, şi spre sfârşitul adolescenţei lor, a remarcat-o mai bine. Şi, au continuat să se întâlnească, după slujba de duminică, în proximitatea casei ei, dincolo de graniţa blestemată, „în adâncitura zăvoiului de sub pădure”. În dezacord cu părinţii amândurora, hotărăsc să-şi unească destinele, iar ea, conform tradiţiei strămoşeşti, să i se dăruiască abia după nuntă. Pentru Alexie, faptul că trecea ilegal graniţa blestemată nu conta nici câtuşi de puţin.

Era un drept al lui, să plece dincolo, pentru a se întâlni cu Floricica, sub stejarul acela bătrân şi impunător, „unde a sărutat-o prima oară”. Un drept divin, un drept al firescului, un drept strămoşesc. Când vede, totuşi, pe unde patrulează ruşii şi că iubita lui rămâne după sârma ghimpată, un puternic sentiment de revoltă l-a cuprins. Şi pentru ca, tragedia lui să fie completă, după o ultimă întâlnire cu Floricica, trecând printr-un lan de porumb pentru a nu fi observat, aude focuri de armă, şi o aude pe iubita lui răcnind. Era lesne de înţeles că fusese violată. Şi el nu mai putea face nimic!

Ba da, putea face! Să plece pe front şi să lupte împotriva ruşilor! Să-i arunce dincolo de graniţa blestemată, să-i pedepsească pe cei care i-au batjocorit iubita, care i-au distrus sufletul. Şi pleacă, pentru a se înrola, împotriva stăruinţelor mamei lui, pe care o lasă singură. Căci şi tatăl lui era pe front. Alexie, ajuns la centrul de recrutări din Dorohoi, îi spune comandantului că vrea să se înroleze voluntar pentru a lupta împotriva ruşilor. Ceea ce stârneşte stupoare. Pentru că România tocmai întorseseră armele împotriva nemţilor, şi era, de-acum, de partea Aliaţilor. Ca să poată recupera măcar Nordul Transilvaniei, de sub ocupaţia Ungariei hortiste.

I se explică acest lucru, însă Alexie parcă tot nu înţelege. Cum de-am ajuns aliaţi cu ruşii, dacă ne-au furat pământurile şi batjocorit femeile? Văzându-l atât de pornit împotriva ruşilor, un veteran al războiului antisovietic, constituit deja într-o grupare de rezistenţă, îl coopteză şi pe Alexie. Numai că această grupare nu-i viza numai pe ruşi, ci şi pe românii care, de voie, de nevoie, au căzut la înţelegere cu ei. Şi pe care, în incursiuni de noapte, gruparea îi executa. Pentru trădare.

Alexie nu poate să participe la aşa ceva și desistă. Nu acesta era obiectivul lui. Găsit în uniformă militară şi complet dezorientat, este adus de către reprezentanţi ai Armatei Române înapoi la centrul de recrutare din Dorohoi. Unde-şi întâlneşte tatăl, întors de la Stalingrad, fără o mână, şi căruia i se pregăteau înscrisurile pentru lăsare la vatră. Nici tatăl lui nu reuşeşte să-l convingă să se întoarcă acasă. Căci, potrivit vârstei, sufletul acesta de român nu putea fi obligat la recrutare. Aşa că se înrolează, nu tocmai bucuros, ce-i drept, şi în alianţă cu ruşii. Numai şi numai pentru a desfiinţa acea graniţă blestemată, ce i-a lăsat iubita dincolo de sârma ghimpată. Şi pentru a-l prinde şi pedepsi pe acel rus, care i-a siluit-o.

Se distinge prin fapte de arme cu totul şi cu totul deosebite, dând dovadă de eroism, de un curaj nebun. Participă la eliberarea Budapestei, şi în demisolul unui bloc, salvează o tânără unguroaică de la viol, soldatul rus de deasupra murind în urma paturilor de armă primite de la Alexie. Era răzbunarea divină pentru soarta Domnicăi. Şi Alexie scapă ca prin minune, în focul evenimentelor, de ancheta comandanţilor sovietici, suspicioşi, că prea s-a lovit  rusul la cap, în cădere, oricât de beat să fi fost. Din munţii Tatra, unde Armata roşie i-a spus Armatei române „spasiva”, se întorc mai mult pe jos. Şi foarte puţini în comparaţie cu cei care-au plecat să lupte pentru patrie. O luptă, aşa cum a dictat-o interesele ţării de atunci.

Întors acasă erou, Alexie are nenumărate oportunităţi de a-şi reface viaţa, uitând-o pe Domnica. N-a putut-o face însă, în nicio împrejurare. Pentru că rana din suflet nu i s-a mai vindecat niciodată. Sângerând-o graniţa blestemată, care a rămas tot acolo. Impresionează până la lacrimi credinţa în Dumnezeu a acestui tânăr. Transpusă în fapte, atât pe front, cât şi după lăsarea la vatră. Nădejdea lui, că, odată şi odată, tot o va reîntâlni pe Domnica, urcându-se zi de zi pe scara priponită de casa lui, pentru a se uita mai bine înspre colină. Poate totuşi o vede. Ca să-i spună că încă o mai iubeşte… şi o aşteaptă.

Finalul cărţii te lasă fără răsuflare. Şi nu-i decât povestea unui destin de român, pedepsit pe nedrept de o graniţă blestemată. Câte oare altele aşteaptă încă să fie spuse! Pentru ca peste ele să nu se aştearnă uitarea. Uitarea acestor martiri, care ar trebui înfierată, ca sacrilegiu…

Foto. Vasile Aioanei