De ce „cordoanele sanitare” și coalițiile „proeuropene”, vehicule de luptă împotriva „extremismului”, sunt departe de a fi o soluție viabilă de viitor; atât pentru România, cât și pentru Europa

De ce „cordoanele sanitare” și coalițiile „proeuropene”, vehicule de luptă împotriva „extremismului”, sunt departe de a fi o soluție viabilă de viitor; atât pentru România, cât și pentru Europa

Autor: Alexandru Lăzescu

Furia împotriva elitelor politice și birocratice din România și de pe continent este de înțeles, dar e puțin probabil ca formațiunile populiste care, în mare parte justificat, le contestă să aibă soluțiile miraculoase pe care le clamează.

De câteva săptămâni asistăm la o telenovelă politică cu multe semne de întrebare și puține certitudini. Decizia de anulare a unor alegeri, aflate deja în curs în diasporă, validate cu doar două zile înainte, a fost un eveniment excepțional, în sprijinul căreia ar fi trebuit aduse în mod obligatoriu argumente extrem de solide. Numai că din păcate acestea nu au venit. Ceea ce am văzut a fost doar o încercare prea puțin convingătoare de găsi justificări post factum pentru o hotărâre deja luată, și aceea grevată de semne de întrebare privind acoperirea sa juridică.

În favoarea anulării alegerilor au venit în prima fază declarații de sprijin din exterior, mai ales de la Bruxelles, dar ulterior pozițiile au devenit mai nuanțate. „Evenimentele extraordinare care au avut loc în România unde alegerile prezidențiale au fost anulate deoarece candidatul «greșit» urma să câștige detașat au fost justificate drept o măsură de urgență luată in extremis pentru a proteja un «bine» superior – probabil «democrația» sau ceva de genul acesta”, scria în Brussels Signal Gabriel Elefteriu, de la un thinktank londonez, făcând o trimitere la un episod din istoria Romei, conspirația Catilinară din 63 î.e.n. din perioada lui Cicero, în care în mod similar au fost încălcate legile în numele salvării Republicii Romane.

Numai că, observă autorul, acțiunile lui Cicero nu au reușit decât să întârzie căderea Republicii. Cicero și aliații săi patricieni au respins posibila conspirație (există unele dubii privind veridicitatea acesteia), dar nu au făcut decât să consolideze cauza popularilor – latura populistă a politicii romane, pe care Caesar a condus-o în cele din urmă la dictatură.

În acest timp, spațiul public a fost invadat de o retorică care face trimitere mecanică până la saturație la „valorile europene” și la partide „pro și anti-europene”. Sigur, mulți trebuie să fi răsuflat în bună măsură ușurați după ce se resetaseră niște alegeri prezidențiale în care turul doi urma să se dispute între doi candidați mai mult decât problematici, oricât de mult încercau unii să o prezinte pe Elena Lasconi drept soluția pentru salvarea democrației autohtone.

Însă vom vedea că va fi o decizie extrem de costisitoare ca precedent, dar și prin radicalizarea îngrijorătoare din societatea românească. Iar informațiile scurse din culise privind jongleriile prin care în turul întâi pesediștii ar fi transferat voturi inițial către George Simion și apoi pentru Călin Georgescu pentru că, credeau ei, astfel Marcel Ciolacu ar fi avut parte în turul doi de un contracandidat ușor de învins, la care s-au adăugat cele recente, deocamdată încă neconfirmate, privind campania făcută de PNL în favoarea lui Călin Georgescu pentru a-l bloca pe Simion, nu au făcut decât să discrediteze și mai mult clasa politică românească în ansamblu.

La fel de contraproductiv, din punctul de vedere al percepției publice, se va dovedi probabil și „cordonul sanitar” menit să țină în afara guvernării „partidele extremiste”. Formulă probabil justificată în cazul partidului Dianei Șoșoacă, unul cu adevărat extremist, sau în cazul POT, care de fapt nu este nimic altceva decât o oaste de strânsură ajunsă în Parlament pe valul creat de Călin Georgescu, însă mai greu de susținut atunci când e vorba de AUR, care a obținut al doilea scor electoral. După cum s-a văzut și prin alte părți, practici similare nu doar că introduc complicații enorme în materie de guvernare, dovadă crizele politice din Franța și Germania, dar nu fac decât să crească sprijinul pentru partidele populiste, motiv pentru care în Olanda și Suedia deja s-a renunțat la această formulă de excluziune.

Avem o dovadă chiar aproape de noi, în Austria. La alegerile recente, Partidul Libertății, populist de dreapta, condus de Herbert Kickl, s-a clasat pe primul loc, cu 29%, urmat Partidul Popular de centru-dreapta, aflat la guvernare, de unde provine actualul cancelar, Karl Nehamer, cu 26%. Dar cum primul partid este considerat „nefrecventabil” a fost exclus din start de la discuțiile privind guvernarea. Rezultatul: între timp a ajuns în sondaje la 36%, în timp ce formațiunea lui Nehamer, despre care tot am auzit în legătură cu Schengenul, a ajuns la doar 21%.

Așa că nu ar fi deloc exclus să vedem și la noi astfel de mutații spectaculoase de sprijin electoral. La fel de previzibil este și impactul asupra viitoarelor alegeri prezidențiale. Crin Antonescu, probabil candidatul comun al partidelor aflate la guvernare, care este evident mai redutabil decât Elena Lasconi și mai acceptabil pentru bazinele electorale ale celor trei partide decât Nicușor Dan, va avea totuși mari probleme cu un candidat „suveranist”. Iar blocarea, destul de probabilă, a candidaturii lui Călin Georgescu nu va face decât să crescă frustrarea, chiar furia electorală.

Prizonieri ai discursului împănat cu trimiteri constante la niște „valori europene” de regulă neprecizate care echivalează criticile, pe deplin justificate la adresa instituțiilor europene, cu „poziții anti-europene” sau „pro-Rusia” (e adevărat, lucru valabil în cazul Dianei Șoșoacă), mulți politicieni, jurnaliști, analiști nu par să realizeze că votul în favoarea lui Călin Georgescu înseamnă în fapt respingerea emoțională a unor practici și poziții promovate în țară și la Bruxelles, motiv pentru care criticile, adesea justificate, la adresa sa și a declarațiilor sale, multe utopice, nu au impact decât în mică măsură, poate chiar din contra. E un fenomen pe care îl vedem în multe alte locuri în Occident, în Europa sau America, iar explicația este prăbușirea încrederii în instituții, partide politice, mass-media, guverne, justiție. De pildă, peste Ocean acuzele de extremism, nazism sau procesele intentate intentate lui Donald Trump, gratulat și la noi cu cele mai jignitoare epitete, nu au contat câtuși de puțin.

Suntem din acest punct de vedere oarecum în sincronism cu evoluțiile din restul Europei. Iar această racordare s-a realizat mult mai repede decât ne așteptam. România părea să fie o țară așezară pe un traseu inerțial previzibil, cu o mare coaliție la cârmă pentru încă o bună bucată de vreme. Am ignorat ecoul puternic al crizelor politice severe de pe continent. Crize politice, precum cele din Franța și Germania, generate într-o bună măsură de miopia de la Bruxelles, din instituțiile europene, dar și din alte capitale importante de pe continent, unde elitele continentale se agață de comandamente ideologice precum agenda climatică, gestiunea nerealistă a imigrației, promovarea identităților de gen, în dauna unor abordări pragmatice. În Marea Britanie poliția investighează, se fac chiar și arestări, așa-numite crime de „discurs al urii”, în timp ce lasă nerezolvate jafurile. Pot fi în final condamnări de până la 7 ani închisoare. Una dintre aceste investigații a vizat o jurnalistă de la The Telegraph, Allison Pearson. Exasperat, un lider important din CDU a ajuns să-și pună problema ca Germania să iasă din CEDO din cauza faptului că această curte – dominată de progresiști, face aproape imposibilă gestiunea realistă a politicilor de imigrație. Probabil nu se va ajunge acolo, dar o astfel de declarație spune multe.

Ca în povestea cu hainele noi ale împăratului a lui Hans Christian Andersen, deși era clar că împăratul e gol, timp de ani de zile, mulți, de la politicieni și jurnaliști la ONG-iști, și-au spus că nu e bine să sufli împotriva curentului, ai multe de pierdut, așa că au întors capul în altă parte. Și încă continuă să o facă. UE este într-un evident declin economic, a rămas în urmă în ceea ce privește noile tehnologii, are cea mai scumpă energie din lume, motiv pentru care pleacă companiile în America sau China.

Dar, dacă însă te uiți la comunicatele de presă ale Comisiei sau la dezbaterile din Parlamentul European, toate aceste probleme aproape nu există. Se discută însă intens despre combaterea extremismului, o etichetă pusă adesea fără a veni cu argumente seriose și despre amestecul Rusiei în politica și alegerile de pe continent.

Dar amestecul Rusiei însă nu e nici pe departe o noutate. Se manifestă de minimum un deceniu, prin canalele de televiziune RT și website-urile Sputnik, cu persoane de influență care zburdau prin televiziunile din Germania sub bagheta agenției Ruptly, pilotată de Margarita Simonian, și oameni politici de vârf plasați în Consilii de Administrație ale unor corporații rusești. Însă ele au mult mai mult succes acum pe fondul problemelor grave eludate de elitele continentale. Dar asta nu înseamnă că amestecul rusesc previzibil în alegeri, mai ales într-o țară strategic importantă pentru Moscova ca România, poate justifica anularea alegerilor. Motivele care îi determină pe oameni să voteze așa cum votează nu sunt unele inventate, livrate pe Tik Tok sau alte rețele sociale, ci frustrări și nemulțumiri reale. Și până la urmă tocmai haosul politic creat de anularea alegerilor va folosi în primul rând Rusiei.

Dacă te uiți la retorica de la Bruxelles privitoare la Tik Tok și cazul alegerilor anulate din România devine clar cum se vede acolo soluția: strângerea șurubului în mediul online. Trebuie să fii naiv să negi demersul constant al Moscovei de a cultiva falii societale în spațiul occidental, inclusiv prin utilizarea rețelelor sociale. Dar să spui că aceasta este cauza principală a ascensiunii formațiunilor populiste, „suveraniste”, în Germania, Franța, Olanda, Italia sau România, și nu aroganța și politicile falimentare ale guvernelor naționale și ale birocrației de la Bruxelles este la fel de rupt de realitate. Probabil, cei responsabili știu și ei asta, dar se agață de orice colac de salvare. Speranța lor este că directiva DSA (Digital Services Act) de „luptă cu dezinformarea” va fi utilă nu doar în contracararea amenințărilor hibride externe, ci și a discursului critic din interior. Dincolo de erodarea unei valori fundamentale pentru întreg spațiul occidental, libertatea de expresie, ar putea fi un pariu riscant prin amplificarea frustrării din societate și măririi sprijinului pentru curentele populiste, de dreapta sau de stânga.

Se vede deja în Franța, se va vedea și în Germania după alegerile din februarie 2025, când, se va reîncălzi supa cu o coaliție CDU – SPD, că ideea „cordonului sanitar” aplicat tuturor formațiunilor considerate populiste devine evident contraproductivă, duce la convulsii politice și instabilitate. Probabil spre ceea ce ne îndreptăm și noi, mai ales având în vedere situația financiară dificilă a țării. Anul trecut cele două „mari partide”, PSD și PNL, cele care vor asigura guvernarea și în perioada următoare, au împrumutat, în bună măsură și din rațiuni electorale, 250 de miliarde de lei (parțial pentru a plăti dobânzi la datoriile mai vechi). Deficitul de cont curent, adică raportul dintre valuta care intră și iese din țară, a ajuns la 8% din PIB, iar deficitul public va fi 9%.

Practic, banii colectați efectiv la buget s-au terminat încă din 24 noiembrie, deci cu mai bine de două luni în urmă. De atunci guvernarea din România funcționează doar în baza unor împrumuturi. Numai că având un rating de țară coborât de Fitch de la stabil la negativ vom avea tot mai mari dificultăți să găsim bani, de pe piețele financiare și de la băncile din țară, chiar cu dobânzi mari. Problema e că a continua așa nu e sustenabil, mai ales pentru că întreaga Europă are probleme economice, în frunte cu Germania. De unde temerea că va trebui să apelăm la FMI, ceea ce va fi letal și pentru viitorul guvern, și pentru România în ansamblu.

Partea deprimantă este aceea că sunt greu de întrevăzut soluții pentru această criză profundă nu doar din România, ci din întregul spațiu european. Nu le au nici partidele tradiționale, dar nici noile formațiuni populiste în ciuda discursului și promisiunilor pe care le fac. În America noua administrație are poate o șansă, dar pe vechiul continent tradiționalele inerții în plan politic, economic și societal sunt obstacole greu de depășit. E adevărat o mare parte din vină o poartă elitele, dar și a populația în ansamblu.

După cum puncta un comentariu apărut recent în cotidianul londonez The Times cu trimitere la starea de spirit din Europa, care trăiește în mod evident mult peste posibilități, este vorba despre „o civilizație care și-a pierdut calitățile care i-au alimentat ascensiunea. Etica muncii. Realism. O orientare inspirațională spre viitor. Statisticile Băncii Mondiale de acum câțiva ani sugerează că Europa are 10% din populația lumii, 30% din economie și 58% din cheltuielile de protecție socială”. Consemnând de asemenea excesul birocratic al instituțiilor din UE și semnele din ce în ce mai vizibile de corupție autorul conchide că „vechea Europă rămâne încă o mare putere și (în opinia mea) cel mai bun loc din lume pentru a trăi, dar oamenii săi s-au teleportat într-un tărâm fantastic din care trebuie să se trezească sau restul lumii ne va lăsa în urmă. Și vom rămâne – cu vinovățiile noastre asumate, cu războaiele culturale și videoclipurile cu pisici – întrebându-ne cum oare am permis să se întâmple asta”.

Foto. Alexandru Lăzescu