La moartea unui artist – Mircea Diaconu (24 dec. 1949-14 dec. 2024)
3 min readLa moartea unui artist – Mircea Diaconu (24 dec. 1949-14 dec. 2024)
Autor: Mihaela Dordea (Bucureşti)
Despre moarte se poate vorbi… niciodată la fel, dar se poate… Atunci când cuvintele încearcă să evoce o viață vorbind despre moarte este ca o clipă de miraj. Acele ceasornicului se întorc îndărăt, norii se dezvinovățesc de păcatul materiei și plouă în căușul lumii fragmente de imagini din ziua de ieri. Sensul se împarte și el între învrăjbirea cu tine și cu lumea și resemnare iar vectorii ating cu extremitățile lor limitele sensibile la magia cuvântului încremenit în mișcare și astfel, cercul se închide, timpul rămâne abandonat drumului ca un cerșetor refuzat de destin, întinzând zadarnic brațele după umbra care se topește încetul cu încetul într-un amurg încețoșat.
Un decembrie ciudat și tragic, acum când Mircea Diaconu, unul dintre cei mai mari actori ai României, un om special, cum rar am întâlnit, a hotărât să plece către steaua care îi va fi scenă și altar. Din cer stau să cadă zăpezi ale nopții pentru ca ultima urmă a pașilor să dispară, dar nu și amintirea lui.
Pe Mircea Diaconu l-am cunoscut cu mulți ani în urmă, la Nottara. Am stat atunci de vorbă ca două vechi cunoștințe, pentru că așa era el, te primea în casa sufletului său de om simplu și delicat, de o generozitate de nedescris, de o bunătate pe care nu o găsești decât la oamenii sinceri, cu cugetul curat.
Foto. Mihaela Dordea cu Mircea Diaconu
Nu știu cum să exprim bucuria prezenței sale, liniștea pe care o aveam în preajma lui, dorința de a-l asculta, felul în care vorbea și modul în care dezbăteam subiecte tari, de actualitate culturală și de viață, o făcea cu înțelepciune și nu divaga niciodată.
Îmi amintesc de seri de decembrie, 24, Ajunul, aniversarea lui, seri care se petreceau acasă la teatru, pentru că teatrul e casa noastră a celor ce îl iubim, erau seri de miracol, pentru că ne aflam într-o poveste. Mircea Diaconu cânta colinde, cântam cu toții, Mircea Diaconu povestea, glumea și aducea vinul acela bun, făcut de el… Era o seară în familie, intimă cu miros de cozonac și cu fulgi de zăpadă ca o perdea pe la ferestre. Așa am să mi-l amintesc cel mai des, dar și pe drum spre câte un teatru din țară, la evenimente culturale, la telefon când l-am rugat să mă ajute cu prima mea lansare de carte, eram pe ultima sută de metri și de acolo unde trebuia să aibă loc initial, niciun răspuns, și da, am apelat la Mircea Diaconu, cu o seară înainte de data stabilită și m-a primit în casa lui, la Teatrul Nottara. Să mai povestesc… e greu, lacrimile îmi încețoșează privirea și literele dansează într-o coregrafie tristă.
Am să mai spun doar câteva vorbe, sărace de altfel, pentru că în mintea și sufletul meu este un amalgam de iubire și durere pentru omul minunat și artistul de exceptie Mircea Diaconu. Nu vreau să vorbesc despre tristețea lui, pentru că pe lume sunt și oameni răi, dar ei nu au loc aici, unde nu este decât liniște și iubire. Iubire pe care a lăsat-o el aici, Dianei, Anei și lui Victor, și nouă, prietenii lui.
Prin el și datorită lui, am căpătat încredere în mine și în puterea mea de a merge mai departe altfel decât bănuiam eu, m-a sprijinit enorm și m-a făcut să mă simt importantă, pentru că da, devenisem importantă. Ar fi multe de spus și de povestit, atât de multe și de frumoase încât toate se amestecă în mintea și sufletul meu și nu știu dacă aș putea, în aceste momente de adâncă tristețe să spun mai mult decât: Mulțumesc pentru tot, Mircea Diaconu!
Foto. Mihaela Dordea
