Emil Iordache (1954-2005) – In Memoriam

Emil Iordache (1954-2005) – In Memoriam

Ştefan Străjeri (Detroit, SUA)

Avea o nobleţe deosebită care se întrepătrundea cu chipul unui înţelept răzeş, cu plete cărunte. Academic şi simplu în port. Hâtru şi scolastic…. L-am cunoscut, de cele mai multe ori, înconjurat de „literaţi” – unii tineri asistenţi la Litere, alţii relativ consacraţi. M-a introdus, în 2000, bunul prieten Vasile Dascălu. Mai era şi poetul Liviu Apetroaie. Ambii prieteni din stundenţie. Întâlnirile aveau loc lângă Casa Pogor (Copou, Iaşi), la „Green Bar”.

S-a întâmplat de câteva ori să stau la taifas doar cu el. Eu nefiind „literat”, el prefera să dezbatem teme istorice. Despre lumea slavă – a scriitorilor ruşi şi a personajelor din operele lor. Îmi povestea ce planuri are, despre Dostoievski, caracterul lui… traducea în acel moment „Anna Karenina”…

La începutul lui aprilie 2003 mi-am luat la revedere. Plecam în America.

Imediat după ce am preluat în 2005 „Curentul Internaţional”, la sfârşitul lunii august, l-am sunat şi i-am propus o colaborare. Au trecut 19 ani şi convorbirea mi-a rămas întipărită în memorie: „Domnul Ştefan, te-ai înhămat la o treabă grea!… Cu plăcere, voi colabora.”

Nu a mai fost să fie. Peste o lună a plecat… în eternitate…

*

Acum doi ani, prietenul-poet Liviu Apetroaie scria:

„La 11 octombrie 2005 ne părăsea Emil Iordache. Universitar emerit, critic literar bine nimerit în texte, traducător de excepție din literatura rusă. Unic făcător de școală din care s-au ivit tineri scriitori de valoare, ținând, în fiecare săptămână Cenaclul „Junimea” de la Casa Pogor, alături de distinsa scriitoare Carmelia Leonte. Mie mi-a fost confesor, profesor, părinte…

În dimineața aceea, de 11 octombrie, în care cădea ploaie și frig, printre înfrângeri, scrisei așa:

11 octombrie

(cu Emil)

e acelaşi drum omule
am mai fost noi pe aici
coboram cu vântul în față
ne speriau doar clopotele
ascunse în clopote de gheaţă

ne prăfuiau câteva frunze
parcă ne fugăreau nevestele
către Casa Morţilor

şi noi…
ce frumos
trăiam cu vântul în față
prăfuiți în câteva frunze

tu-mi spuneai: poemele se scriu
în cuvinte de-nţeles

caz întunecat
pe drumul ce avea să ne împartă
între cei care alergau mai repede

*

Emil Iordache (16 decembrie 1954, Movileni/Iași-11 octombrie 2005/Iași) a fost profesor la „Catedra de Slavistică” a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi.

A debutat în „Suplimentul literar şi artistic” (1982), a colaborat cu studii şi articole de critică şi istorie literară, recenzii şi prezentări de cărţi, cu traduceri în revistele „Steaua”, „Luceafărul”, „Ateneu”, „Cronica”, „Timpul”, „Contrapunct”, „România literară”, „Observator cultural”, „Poesis”, „Însemnări ieşene”, „Rost” ș.a.

Au cunoscut lumina tiparului 10 (zece) cărţi de critică literară purtând semnătura lui Emil Iordache. A tradus treizeci de volume (printre care „Anna Karenina”, „Glorie”, „Doctor Jivago”, „Idiotul”, „Suflete moarte”, „Mantaua”), a îngrijit numeroase ediţii, a publicat: „Carte către Serghei Esenin” („Timpul”, 1995), „Evadări din Zoorlanda” („Moldova”, 1998), „Serghei Esenin. Omul și poetul” („Junimea”, 1998), „Literatura orizontală” („Timpul”, 1998), „Cărțile de pe masă” („Timpul”, 2000), „Studii despre Gogol” („Timpul”, 2000), „Persanul cu nas de argint” („TipoMoldova”, 2002), „Semiotica traducerii poetice” („Junimea”, 2003), „Ghid de conversaţie român-rus” (2000, 2005) și „Ghid de conversaţie rus-român” (2003), „Variațiuni pe marginea subteranei” („Convorbiri literare”, 2004); romanul „Pârtia” a apărut, post-mortem (anul 2017)…

A publicat reportajul-eseu „Paşii poetului” („Timpul”, 2000), în colaborare cu Gellu Dorian, contribuind la mai buna conoaştere a biografiei eminesciene…

Câteva frânturi spuse de contemporanii săi: „Prietene Emil Iordache, dacă eşti (şi eşti) pe recepţie, află că, fără tine, la cafeneaua Boema mă plictisesc cumplit. Dacă dai un semn, dragul meu suflet-viu, vin” (Dorin Spineanu, Dumneazeu Să-l Odihnească); „Pierderea bunului şi dragului Emil Iordache, figură luminosă, om frumos şi de o foarte mare generozitate, la mijlocul lunii octombrie 2005 a şocat şi îndurerat lumea ieşeană. Pe cei care într-adevăr au ţinut la el şi l-au apreciat, nu falşii prieteni, care nu mai pridideau cu regretele prin ziarele locale sau cu doliul din bărbi” (Dr. Richard Constantinescu); „Privind în urmă, văd mereu o prezență luminoasă care zâmbește înțelegător sau mă ceartă, ironic, din deget: este Emil Iordache. Față de el încă îmi este rușine atunci când greșesc, dar mă simt și mândru atunci când socotesc că și el s-ar fi simțit cumva mulțumit de prietenia care începuse să ne lege. Lecția lui Emil Iordache pentru mine continuă” (Bogdan Crețu)…

Titular al cursurilor: „Epoci culturale slave”, „Literatura rusă”, „Laureaţi ai Premiului Nobel”, „Antropologie culturală”, „Epoci literare slave”, susţinea că „în învăţământului superior, în construirea Universităţii”, trebuie „să pornim de la student, nu de la ştiinţă, nici de la profesor. „Universitatea trebuie să fie proiecţia instituţională a studentului…”

(Partea finală prelucrată după textul scris de Nicolae Tomescu –  redactor-șef la Radio Iași)