Explorând Delta Dunării (V) – Săgeata vegetală. Arinişul Erenciuc. Stârcul meloman

Explorând Delta Dunării (V) – Săgeata vegetală. Arinişul Erenciuc. Stârcul meloman

Autor: George Dimitriu

Am reluat călătoria – de data asta pe Canalul Caraorman, canal ce găzduia doar stuf pe-un mal. În scurt timp şi-a făcut apariţia un hotel plutitor, proaspăt vopsit, vecin cu o cochetă pensiune alb-albastră – „Ştiuca Prostului”. Nu după mult timp am văzut copaci care răsăreau din apă ş’am întâlnit primii turişti (şi ultimii), vegheaţi de-un imens exemplar canin. Stuful, înalt, a pătruns curajos în canal, din ambele maluri, însă apa s-a burzuluit la el, încreţindu-se. Pân’ la urmă s-a retras iar lichidul, emoţionat, i-a mulţumit creându-i reflexii tremurate. Dup’un timp, câteva superbe sălcii au luat faţa stufului iar apa, recunoscătoare, le-a oglindit perfect. Mai apoi, generoasă, a oferit stufului şi norilor aceeaşi plăcere.

Trecând pe lângă nişte trestie îndrăzneaţă, am pătruns pe imensitatea numită Lacul Puiu. Fire odârlite şi răsfirate de stuf ieşiseră pe-alocuri din luciul de apă, iar norii de vată coborau pentru a le vedea mai bine. Lângă un mal îşi prezentau graţiile două lebede, iar la o distanţă respectabilă o duzină de pelicani se dădeau în spectacol în faţa a tot atâtor raţe negre şi a doi cormorani. Lebedele şi-au întins gâturile apoi şi-au luat zborul iar raţele le-au urmat exemplul, însă-n şir indian. În şir indian au început să pedaleze şi pelicanii înainte de a-şi lua, greoi, tălpăşiţa – cormoranii erau de mult în aer, alunecând lin, elegant!

Spre mijlocul lacului, puzderie de raţe negre şi de pescăruşi şi-au luat, sub comanda unui pelican, zborul de pe apa cenuşie, stâncoasă. Ceva mai departe trei pelicani stăteau la sfat, aşezaţi în linie. Ne-am îndreptat cu viteză spre ei însă şi-au ridicat aripile ş’au început să calce, disperaţi, apa. Doar doi căci al treilea, aflat probabil în meditaţie, nu se sinchisea. L-am putut observa de la doar câţiva metri, dar pân’ la urmă frica l-a săgetat şi pe el ş’a început să-şi arunce picioarele ca pe nişte arcuri. După vreo 50 m s-a aşezat liniştit pe apă, parcă sfidându-ne parcă! Ne-am dus după el, aşa c-a fost nevoit să se declare învins şi şi-a luat tălpăşiţa! Din apropiere, un nor de raţe şi-au luat zgomotos zborul. Ne îndreptaserăm spre un canal, însă era păzit de doi pelicani albi. I-am luat la fugă şi am putut astfel intra pe Canalul Mocansca.

Luciul de apă vibra armonios, creând simetrii tremurate, şi, străjuit de stuf la început, a ajuns să găzduiască o adevărată junglă. Nenumărate sălcii dar şi arbuşti bogaţi răsăreau din marginile canalului şi se-nghesuiau în faţă, pentru a se privi-n oglinda creaţă – practic trebuia să facem slalom. Unele crengi, obosite, se sprijineau de apa ce părea o frunte ‘ngrijorată. Altele se îmbrăţişau peste canal, demonstrând că uneori distanţa nu contează. O salcie cu multe crengi verticale îşi regăsise reflexia, împreună cu care părea o caracatiţă. Stuful auriu şi-a făcut brusc apariţia, parcă pentru a se asigura că nu l-am uitat, iar arborii, ce păreau să-i ştie de frică, au dispărut la vederea lui. Doar două sălcii, ajutate de imaginile lor oglindite, au încercat să oprească linia stufoasă şi dreaptă, însă aceasta şi-a unit forţele cu reflexia sa şi, ca o veritabilă săgeată vegetală, le-a lovit drept în inimă… Un canal foarte frumos, canal ce ne-a permis să trecem în revistă toată paleta de culori a naturii – de altfel, uneori aveai impresia că te afli în faţa unui imens tablou. Un grup venerabil de ramuri căzuse peste apă, aproape blocând canalul ce ne-a condus până-n Lacul Erenciuc.

Apa acestuia, stâncoasă, domoală, ne-a lăsat s’admirăm câteva pâlcuri măreţe de stuf înverzit şi marea de nori, gătită-n culori tari. Un pelican solitar şi-a luat avânt şi a zburat paralel cu apa, care se unuia temătoare. Nu după mult timp un canal, parcă blocat de sălcii verzi-muştar, s-a iţit din stuful ce cucerise malul.

Pe superbul Canal Erenciuc trebuia sa faci slalom printre sălciile tolănite pe apă. Presăraţi printre ele, câţiva plopi canadieni asaltaţi de rotocoale de vâsc accentuau senzaţia de junglă. Apa lucioasă a canalului crea simetrii, oglindind perfect arborii. Verdele-deschis al acestora şi al reflexiilor lor domina peisajul, iar un petec gri de cer şi apa uşor creaţă ne accentuau impresia că locuim într-un tablou. De fapt, ne aflam în Zona Strict Protejată Arinişul Erenciuc. Apa a început să se unduiască agale, legănând imaginile minunaţilor arbori, pentru ca picături fine să le transforme după doar câteva clipe într-un soi de faguri. Cercurile concentrice se înmulţeau iar ploaia continua mută, temătoare, nedorind parcă să şteargă minunatele reflexii. Pe nesimţite, ieşisem în Braţul Sfântu Gheorghe.

Măreaţa Dunăre era mată şi-mprumutase culoarea norilor, părând un patinoar. Ne-am apropiat de malul drept iar arborii mândri şi bogaţi de pe celălalt au format un lanţ, prins parcă între apă şi norii de vată. Uimitor cum atât de puţine culori pot crea un peisaj de poveste! Am depăşit în viteză un pelican legănat de valuri iar dup’un timp fluviul s-a lăsat liniat, de-a lungul său. Copacii din lanţ, neputincioşi dar semeţi, au fost prinşi între cer şi apa brăzdată de linii paralele, apă ce părea un nesfârşit caiet de dictando! Ceva mai încolo, lângă trei arbori impunători se odihnea un semn de parcare pentru ambarcaţiuni. Pe malul de lângă noi copaci drepţi, verzi sau muştar, stăteau de strajă lângă apa lutoasă. Unii pesemne că erau de mult acolo, căci încărunţiseră; permiteau totuşi, generoşi, unor vaci să se plimbe printre ei. Un vapor alb şi-a făcut apariţia departe, în zare, iar după două minute era deja-n dreptul nostru – Delta Expres, nava rapidă de pasageri, cu o formă aparte, lăsa în urma-i valuri imense. După aproape jumătate de oră de navigat pe Dunăre, am pătruns pe Canalul Dranov.

Acesta începea cu maluri înalte de pământ, iar pe unul dintre ele doi pescari luau masa înconjuraţi de calabalâc. Trecerea noastră le-a stricat reflexia, creând o simetrie deranjată. Ceva mai încolo, două şiruri de arbori înalţi, drepţi, maiestuoşi, se reflectau monocrom în apa muştar. Dup’un timp stuful auriu şi-a făcut apariţia, restabilind culorile reflexiilor.

Am cotit la dreapta ş’am intrat pe Mustaca Mică. Sălcii vernil, stufoase, se rezemau pe apa canalului din care răsăriseră. Ceva mai încolo a ieşit din apă şi arogantul stuf, iar arborii au chemat întăriri, formând o pădure luxuriantă. Pe-un petec de iarbă se izolase un stârc, pentru a asculta în linişte cântecul păsărelelor. Pare-se că şi niscai fire răzleţe de stuf erau melomane.

Ne-a primit apoi magistrala muştar, creaţă, a Dunavăţului, străjuită de pajişti verzi presărate cu vaci şi de arbori răsăriţi din apă, arbori ce-şi odihneau uneori crengile pe luciul ei. Am pătruns destul de repede în Canalul Lipoveni, cu ale sale maluri înalte, îmbrăcate cu iarbă şi populate c-o puzderie de vaci. A urmat Canalul Satului, cu a sa vegetaţie luxuriantă, ş’am ajuns la pensiune după un circuit incredibil, de patru ore, circuit în care cutreieraserăm 14 canale, patru lacuri şi o pădure. Ne-am delectat apoi cu câte un storceag şi cu câte-o scrumbie. Somnul ne aştepta în cameră!

Fragment din volumul „Prin mirifica Europă”, aflat în pregătire.

Foto. George Dimitriu