Și mai trist decât în timpul său, răsună azi testamentul lui Avram Iancu

Și mai trist decât în timpul său, răsună azi testamentul lui Avram Iancu

Autor: Maria Toacã (Cernãuţi, Nordul Bucovinei, Ucraina)

E ziua mortii sale, azi,10 septembrie, se împlinesc 152 de ani de la ziua când a murit, „răpus de inimă rea”. Dar tot anul 2024 este al lui Avram Iancu, numit cu multă dragoste de moți „Crăișorul Munților”. La colocviul din acest august al Fundației „Credință și Creație”, ținut la Mănăstirea Putna, a participat online și președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, cu un discurs despre Avram Iancu- vizionarul. Academicianul a invocat dorul lui Avram Iancu de a-și vedea națiunea fericită și cei 48 de ani ai eroului Ardealului sacrificați pentru apropierea acestui vis. Astfel, la cele două secole de la nașterea sa, ni se transmite că nici o luptă nu e zadarnică și numaidecât vine cineva din urmă s-o ducă mai departe până la împlinirea marelui vis.

Avram Iancu s-a stins la numai 48 de ani, într-o cumplită dezolare că nu a reușit să-și atingă scopul menirii sale pământești, să le aducă sfânta dreptate românilor din Ardeal. Suflet din sufletul poporului, nepot al lui Horia, a fost un om cu multă carte, avocat, de un nemaipomenit curaj și impresionantă demnitate în fața mai marilor lumii. Amintim doar de refuzul de a primi decorațiile imperiale de la împăratul Francisc Iosef. Ca avocat, s-a consacrat luptei legale pentru apărarea românilor oropsiți, asupriți de străini. Refuzând orice privilegii de la statul austriac, a murit pe prispa unei case țărănești la Baia de Criș, în Zarand. Unica avere găsită la el a fost fluierul de cireș, din care doinea de jalea moților săi. Nu mai vorbesc ce știu copiii de la noi despre acest erou al neamului, căci în școlile noastre, după 1940, nu s-a învățat niciodată Istoria Românilor. Dar, de la o vreme, mi se pare că nici în România nu e mai bine referitor la studierea istoriei naționale. E incredibil ce se întâmplă în Patria noastră istorică, dacă Academia Română bate mereu alarma, atrăgând atenția că fără revenirea disciplinei Istorie la statutul din primii ani după 1989 „este compromisă păstrarea identității națiunii române.

Ca toți oamenii vizionari, Avram Iancu a prevăzut acest rău, de unde cred că-i venea și sfâșietoarea tristețe ce răzbate din Testamentul său („Ultima voință”), scris la 22 decembrie 1850: „Unicul dor al vieţii mele fiind să-mi văd naţiunea mea fericită, pentru care, după puteri am şi lucrat pînă acuma, durere fără mult succes, ba togma acuma cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa aduse să prefac în nimic.

Nu ştiu câte zile mai pot avea, un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că, viitorul este nesigur; voiesc dară şi, hotărît dispun, ca după moartea mea toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi, tare crezînd că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele!”.

Astfel a trăit și a murit pentru libertatea națiunii române, unicul dor fiindu-i s-o vadă fericită. O rază de speranță că nici o luptă nu e zadarnică ne vine de peste Atlantic. Imaginile postate sunt de la inaugurarea bustului lui Avram Iancu, la Canton, Ohio, sediul Episcopiei Greco-Catolice Române din America. Bustul, realizat cu sprijinul domnului Gheorghe Chindriş, vicepreședinte al Societății „Avram Iancu”, România, este opera talentatului sculptor Cristi Botă din Boian (Nordul Bucovinei). De câțiva ani tânărul s-a stabilit în SUA și își realizează energia creatoare ajutat și protejat de bunul român, scriitorul Ștefan Străjeri.

Foto. Maria Toacã