Haideți cu noi!…

Haideți cu noi!…

Autor: Cornel Cotuţiu (Bistriţa)

E o chemare persuasivă, pe care o simți, tu, cititor, parcurgând paginile cărții „Memoria drumului” (Ed. Agaton, Făgăraș, 2024), alcătuită de harnicii condeieri de la Drăguș (jud, Brașov), Viorica și Vasile Pop.

Atrage atenția ipostaza din care au urmărit tema, identificându-se cu ea:chiar până la fluctuații de imaginar. Lasă impresia că au citit tot și știu tot pe seama unor personalități prestigioase din Mișcarea națională din Transilvania de la sfârșitul secolului al XIX-lea – Ștefan Cicio Pop, Gheorghe Pop de Băsești, dr.Ioan Rațiu, Vasile Lucaciu, Vasile Goldiș, Iuliu Maniu, George Bariț ș.a.; dar nu pe un ton epatant, posesiv, ci, parcă, cu intenția de a stârni lectorul la colaborare în demersul acestui itinerar cultural, adesea sentimental.

Căci, de ce „memoria drumului”? Se dobândesc, pe parcursul lecturii, semnificațiile dorite pentru această cvasificțiune: E drumul închipuit, până la Alba Iulia, drumul în istorie, de la „Memorandum” până în anii interbelici, drumul unei vieți de mare patriot – Ștefan Cicio Pop, trecut la cele veșnice în 1934; dar estompat pe verticala timpului.

Nu întâmplător, la pag.16 se observă următoarele: „manualele școlare au lăsat în umbră activitatea lui Ștefan Cicio Pop, abia după 1989 arădenii au încercat să-i recupereze memoria.” (N.B. E de reținut verbul „a încerca”)

Iar pentru personajul narator este un drum „al reflecției și al reflectării unui destin” și al aducerii lui în prim-planul memoriei colective actuale. Tot așa, Ana, fiica protagonistului, alături de tatăl muribund, socoate, la întoarcerea de acolo, că au trăit amândoi „un drum al reflecției despre câte au fost și câte ar mai fi trebuit să fie”.

Autorii cărții de acum au străbătut, real sau imaginar, un semnificativ areal românesc, poposind în localități unde s-au redactat texte de trebuință Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia – precum Arad, Timișoara, Blaj, Orăștie, Șiria, Sibiu.

Iar casa din Arad a lui Ștefan Cicio Pop „căpătase statutul de stat major al guvernului românilor ardeleni.” Aici, Ana, fetița de 10 ani a înaltei personalități  ardelene, nota numele ofițerilor întorși de pe front și care jurau credință Consiliului Național Român. Iar strada unde se afla locuința lui „era totdeauna ocupată de șiruri nesfârșite de trăsuri, de ștafete venite din județ, de țărani care veneau după sfaturi și după ajutoare, de delegații care uneau localitățile izolate cu centru de activitate drijat de Ștefan Cicio Pop”.

Suntem obișnuiți ca marile sărbători din calendarul național să le trăim, să le rememorăm într-o stare de solemnitate, de lumină, emoție. Ei bine, ici-colo, cititorul are surpriza nostimă de a afla detalii ce țin mai degrabă de pitoresc, de un palpit inedit, narativ. De pildă, ni se spune că „se așeza gripa spaniolă fumegând deasupra anului 1918”. Și astfel, din pricina asta, aflăm că nu puțini dintre participanții la Adunarea de la Alba Iulia purtau la gât, ca antidot,  șirag de usturoi împletit. (Desigur, acest dealiu cu atât mai mult sporește stima noastră pentru ei.)

În acest context informațional, trebuie să acceptăm – ca lectori – un fel de glisare narativă, când un dus-întors, de la lumea anticei Atena  urcă rapid la anul 1914, când Franz Fedinand vizitează Sarajevo, unde este asasinat și de aici izbucnește un serial de conflicte între țările este-europene; de aici apoi metafora „Glonțul de la Sarajevo a explodat în lanț”. La vremea izbucnirii primului război mondial, în carte se consemnează starea de încredere a românilor: „Românii refuzau să fie învinși.” Aceasta, în pofida amplorii abuzurilor jandarmeriei maghiare și a judecătorilor, care nu cunoșteau limba română, a distrugerilor pădurilor din posesia populației din Munții Apuseni; o stare de încredere, cu toate că învățătorii din școlile românești nu primeau salariul cuvenit, gazetarii români erau arestați, amendați pentru pricini false sau afirmații (e drept, îndreptățite) de genul: Statul maghiar e „un cuib de șerpi” (1911); încât nu surprind pagini cu afirmații de prozator, de genul: „Persecuțiile autorităților se făceau la grămadă.” Sau: „Vulcanii, înainte de erupție, fumegă.”

În acest complex context, caracterul, temperamentul, năzuințele avocatului Ștefan Cicio Pop sunt relevante pentru postura unei personalități de anvergură.

„Deputatul de Șiria” – se remarcă azi – „avea în el o predispoziție a momentelor oportune din viața socială și politică. „E de la sine înțeles că dintre cei 5 români din comitatul Arad, numai candidatul de Șiria avea să intre (în 1910) în Parlamentul de la Budapesta, ca reprezentant al locuitorilor români, majoritari în Transilvania. Aici a pledat pentru drepturi egale ale tuturor cetățenilor, pentru înlăturarea abuzurilor din administrație, reformă electorală, pentru libertatea presei și dezvoltarea culturii române. Va avea atitudine publică împotriva contelui Tisza Istvan, care opina zgomotos împotriva drepturilor civile ale românilor ardeleni. Apoi, avea să reprezinte Ardealul în primul guvern al României Mari.

Din documentele vremii e relevantă „vocea puternică” de la tribuna acestui parlament. „Cuvântul lui cântărea greu, îi lăsa pe mulți fără replică.” Ți-l poți închipui ce fizionomie avea în această ipostază privindu-i fotografia așezată de autorii cărții pe coperta a IV-a. Dar unul dintre comentatoriii fictivi opinează: „Cine ar fi zis că în omul acesta impunător erau mângâieri suave ca mătasea albastră a eșarfei !”

E îndreptățită încheierea demersului editorial al autorilor Viorica și Vasile Pop cu opinia lui Nicolae Iorga: „Ștefan Cicio Pop a fost unul dintre cele mai caracteristice figuri din rândurile luptătorilor pentru unitatea românească.”

Foto. Cornel Cotuţiu