Strada Fouad, Alexandria: Cea mai veche stradă planificată din lume, care este încă locuită

Strada Fouad, Alexandria: Cea mai veche stradă planificată din lume, care este încă locuită

Ramona Sandrina Ilie (Alexandria, Egipt)

La 23 de secole după ce a fost desenată pentru prima dată în nisip, cea mai veche stradă planificată din lume care este încă locuită, continuă să marcheze transformările unui oraș în continuă evoluție.

Dacă ar fi să ne plimbăm pe strada Fouad din Alexandria, s-ar putea să nu se evidențieze imediat, deși îmi este greu să cred că nu s-ar observa spectacolul arhitectural care fascinează de o parte și de alta a străzii.

Deși găzduiește o serie de cafenele, restaurante, cinematografe și complexe de apartamente, artera mare a orașului se îmbină perfect în ambientul înconjurător, care îmbrățișează Marea Mediterană de pe coasta de nord a Egiptului.

Cu origini care datează din anul 331 î.Hr., când era cunoscută sub numele de Via Canopica (sau Drumul Canopic), strada Fouad a lansat nașterea Alexandriei Ptolemaice și este cea mai veche stradă planificată din lume care a fost constant locuită, până astăzi – la mai bine de 23 de secole după ce a fost creată, mai întâi desenată în nisip.

Era aprilie 331 î.Hr. când arhitectul și planificatorul grec Dinocrates din Rhodos a luat la pas partea de est a șantierului din noul oraș, conturând cu cretă și boabe de orz traseul pe care îl urma. Viziunea lui pentru stradă era clară: avea să străbată Alexandria longitudinal pentru a fi principala arteră de mișcare și activitate, pornind de la est de Poarta Soarelui care duce la Canopus, un oraș mic, din apropiere, și întinzându-se până la Poarta Lunii, cinci kilometri spre vest.

Strada colonadelor, plănuia el, avea să fie de cinci ori mai lată decât toate celelalte străzi din oraș – mai mult decât un plethrum (unitate de măsură din Grecia Antică) lățime. Acest drum principal ar împărți orașul în două secțiuni principale: una de nord, pentru a găzdui dotări publice și instituționale, și una de sud, dedicată cartierelor rezidențiale.

Dinocrate s-a angajat în planul său, despre care credea că va îndeplini aspirațiile lui Alexandru cel Mare de a crea orașul ideal, ridicat cu o rețea hipodamiană de străzi, ziduri fortificate și clădiri uimitoare.

În zilele noastre însă, motivele din spatele alegerii lui Alexandru cel Mare a acestui sit special pentru o nouă capitală mare, nu sunt clare. De asemenea, nu este clar dacă orientarea orașului a fost deliberată sau dacă Dinocrates a gestionat într-adevăr o stradă de 30 de metri lățime, așa cum găsim scris în resursele clasice (în contradicție totuși cu studiul fundamental al lui Mahmud al-Falaki din 1866, care a concluzionat că strada era doar de 14 metri lățime). Ceea ce știm însă, este că la doar câteva decenii de la începerea construcției, Alexandria Ptolemaică a devenit o megalopolă elenistică excepțională, capitala lumii, cu un far fără precedent care o străjuia asemeni unui colos (Pharos) și instituții unice, fondate și sponsorizate de Ptolemeu I Soter și urmașii săi (332-30 î.Hr.).

În cartea sa din 1996, „Alexandria in Late Antiquity: Topography and Social Conflict” , istoricul Christopher Haas oferă o relatare fascinantă a funcțiilor sociale ale Via Canopica de-a lungul antichității. Haas credea că drumul a servit ca o scenă urbană pentru oamenii din Alexandria ale celor mai importante ritualuri religioase, fie ele păgâne sau creștine, ceremonii civice, care variau „de la marea procesiune religioasă a lui Ptolemeu al II-lea Philadelphus (285-47 î.Hr.)… la cele militare, parade care au loc în perioada mamelucilor (1250-1517 d.Hr.).”

Strada a fost martoră și la un alt tip de procesiune – cea a „proscrișilor și criminalilor” care au fost blestemați de public ca parte a condamnării și pedepsei lor. Relatarea bogată a evenimentelor și accidentelor oferite de carte ilustrează foarte bine „natura multifațetă a funcției sociale a Via Canopica de-a lungul antichității – în același timp o via sacra, o via triumphalis și o via dolorosa”.

Până la începutul secolului al XVI-lea, Alexandria a suferit o lungă perioadă de declin urban din cauza unei serii de dezastre naturale succesive și neglijență. Orașului i-au trebuit trei secole pentru a opri acest declin enorm, iar pe la mijlocul secolului al XIX-lea, orașul a început să asiste din nou la o creștere a dezvoltării.

Foto. Centrul de Arte

Pentru a înțelege această fază, ne putem referi la un raport din 1998 al celor de la Alexandria Preservation Trust (APT), o entitate cu finanțare privată fondată de arhitectul din Alexandria Mohamed Awad. În raportul său, Awad urmărește dezvoltarea străzii în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea. Rue de la Port Rosette, sau pur și simplu Rue Rosette, a fost o renaștere de succes a străvechii Cale Canopică, rezultat al expansiunii orașului spre est datorită creșterii economice favorizate de politicile viceregelui Mohamed Ali și ale succesorilor săi.

În această fază, strada a asistat la construirea unui număr de clădiri publice notabile, precum Teatrul Zizinia și Muzeul Greco-Roman, pentru a numi câteva, dar tipologia clădirii dominantă a fost „reședințele elitiste” ale familiilor din comunități străine (care forma societatea cosmopolită din Alexandria la acea vreme). Cele mai multe dintre acestea au fost proiectate și construite de arhitecți și antreprenori italieni. Arhitectura, atât a clădirilor publice, cât și a celor private a fost eclectică – în principiu neoclasic și neo-renascentist, pe lângă stilurile contemporane Art Nouveau și Art Deco de atunci.

Acesta, a fost urmat de un alt val de blocuri elegante, construite de asemenea, în stil eclectic, imediat după sfârșitul Primului Război Mondial, când strada a fost redenumită Strada Fouad I după noul sultan și rege al Egiptului. Mai târziu, în anii 1940 și 1950, cinematografele în stilurile Art Deco și Modernism timpuriu, au apărut pe lângă alte facilități de divertisment, cum ar fi cafenelele și patiseriile.

După Revoluția din 1952, strada Fouad I a fost martoră la „un exod în masă” al comunităților străine ale orașului, așa cum îl numește Awad. Strada însăși a fost redenumită din nou în Strada Gamal Abdel Nasser. Majoritatea locuințelor elitiste menționate au fost confiscate și refolosite ca școli și alte facilități publice, ca parte a mișcărilor naționaliste ale Revoluției, și apoi, rămase fără întreținere timp de decenii.

În ciuda faptului că a fost redenumită, alexandrienii nu fac referire la această stradă decât ca „Strada Fouad”, ceea ce reflectă cât de atașați sunt locuitorii acestui oraș minunat de perioada de glorie a străzii, făcând abstracție de orice orientări politice.

Majoritatea blocurilor de locuințe ale străzii au fost de asemenea victimele politicilor de control al chiriei din anii 1960, în care proprietarilor clădirilor nu li s-a permis să majoreze chiriile sau să rezilieze contractele de închiriere pe durata de viață a chiriașilor și în consecință, ambele părți au devenit nedornice să întrețină clădirile care au fost lăsate să se degradeze.

În plus, noile legi privind construcțiile au permis înălțimi mai mari ale clădirilor, ceea ce a încurajat mulți proprietari și investitori să demoleze o parte din clădirile istorice, înlocuindu-le cu blocuri înalte, prost proiectate și care au dat un gust amar locuitorilor nativi din Alexandria.

Pe lângă dorința persistentă de demolare și reconstrucție, pornită și pe motivul supra-populării și a migrării fermierilor către oraș, un segment emergent al sectorului privat a manifestat recent un alt tip de interes față de clădirile istorice ale străzii. Unele dintre clădiri sunt din ce în ce mai mult reconsiderate ca fiind active valoroase, pe fondul speculațiilor crescânde cu privire la viitoarele modificări legislative care ar putea pune capăt controlului chiriei menționat mai sus, care ar crește semnificativ valoarea lor pe piață. Deși acest lucru oferă o oarecare speranță pentru protejarea acestor clădiri importante, există îngrijorări cu privire la efectele secundare de gentrificare ale unor astfel de atitudini.

Pe această stradă printre multe alte obiective, se află clubul Mohamed Ali (regele și fondatorul Alexandriei moderne), astăzi, el este Centrul de Arte din Alexandria, construit lângă baza forțelor britanice din Alexandria la sfârșitul secolului al XIX-lea, statuia lui Alexandru cel Mare, un cadou de la guvernul grec cu ocazia deschiderii bibliotecii și centrului cultural din Alexandria și tot aici, putem vizita casa romancierului și scriitorului britanic, Laurence Durrell, autorul cărții „The Alexandria Quartet” și a poetului grec, Constantine Cavafy.

Foto.Strada Fouad

Foto. Casa Muzeu, Cavafy

Strada Fouad este unul din cele mai puternice simboluri al istoriei grandioase a Alexandriei, cu vilele sale elegante, cu o arhitectură deosebită și magazine de antichități, ele însele vechi, parcă din alte timpuri.

Strada Fouad se intersectează cu trei drumuri principale: Sherif Pacha (Salah Salem); Istanbul, care se extinde până la strada Sultan Hussein, numit după fiul lui Khedive Ismail, Sultan Hussein Kamel (1853-1917) și El-Nabi Daniel, despre care unii cred că a fost numit după Muhammad Daniel Al-Mosuli, un savant islamic care a călătorit de la Mosul la Alexandria în secolul al XIV-lea și a fost îngropat într-o moschee din aceeași locație. Repere populare din zonă includ moscheea El-Nabi Daniel, Sinagoga Eliyahu Hanavi și Catedrala Ortodoxă Coptă Sfântul Marcu.

Alte repere de pe strada Fouad includ Compania de Apă din Alexandria. În 1857, președintele egiptean Mohamed Said Pașa i-a acordat inginerului francez Cordier privilegiul de a furniza Alexandriei apă pură, așa că a înființat Compania Națională de Apă din Alexandria, continuându-și franciza până în 1867. Khedive Ismail a cumpărat-o și a vândut-o guvernului, iar Compania era și este responsabilă de distribuirea apei de la tancurile Wabour El-Maya din Kom El-Dikka către întregul oraș.

Foto. Casa Muzeu

Ca parte a cartierului latin, strada Fouad include o serie de clădiri cu design unic, în special cele construite de arhitectul italian Philip Beni în 1880, la cererea lui Khedive Ismail. Dintre cele care au rămas până în zilele noastre, amintesc: Școala Balqees, Direcția pentru Afaceri de Sănătate și Centrul de Cultură Spaniolă, toate trei fiind inițial construite ca palate, în 1880.

Proiecția primului spectacol de cinema din Egipt a fost la Sala Tosson Pacha din Alexandria, în 1896, strada Fouad mândrindu-se cu o serie de cinematografe vechi, cum ar fi Metro, Plaza, Royal și Rio (cel din urmă a fost cândva un restaurant deținut de un rezident turc).

Foto. Opera din Alexandria

Alte repere includ sediul Institutului Goethe, care datează din 1925, această vilă a fost construită de Max Jacques Rolo (1890-1958) și îmbină stilurile neogotic și Art Deco, Alexandria Cotton Company și renumita Operă din Alexandria, construită de arhitectul englez George Park, numită prima dată Teatrul Muhammed Ali, înainte ca numele să fie schimbat ulterior în Teatrul Sayed Darwish (1962).

Foto.Institutul Goethe

O altă clădire importantă este cea a Muzeului Național din Alexandria, clădire  proiectată de Victor Erlanger în 1931. Inițial, reședința lui Assad Bassili Pașa, proprietarul unei companii de import de cherestea la începutul secolului al XX-lea, aceasta a fost folosită mai apoi pentru a găzdui consulatul SUA, după confiscarea națională în anii 1960. Ulterior, ea a fost achiziționat de Ministerul Egiptean al Culturii în 1997 și transformată în Muzeul Național Alexandria în 2003.

Indiferent de schimbările viitoare, strada Fouad va persista ca fiind cel mai important reper al transformărilor istorice ale orașului, dar și ca un simbol al Alexandriei cosmopolite, o Alexandrie după care toți alexandrienii născuți aici sunt nostalgici și de care povestesc cu mândrie și melancolie.

În diminețile liniștite, sau în serile calme, când traficul aproape că dispare, se pot auzi cum răzbat note de pian de la Școala de Muzică, clopote de biserici și rugăciuni din moschee.

Cu toate acestea, strada Fouad rămâne „Inima Alexandriei” fascinându-ne cu atmosfera sa plină de nostalgie și stilul excepțional care ne poartă înapoi în timp.

Aflându-ne în mijlocul acestor clădiri, pe strada împânzită de vremuri trecute, aproape că putem zări plutind printre blocuri, femei îmbrăcate în rochii elegante care trec cu grație pe lângă noi, bărbații îmbrăcați în costume croite frumos, salutându-se zâmbind politicos cu „Saeeda” – să ai o zi fericită.

Locuind în această zonă, la răscrucea dintre cartierul Attarin și strada Fouad, într-un loc marcat și încă vibrant al istoriei, asemeni alexandrienilor, eu una simțindu-mă astfel, pot spune că sunt iremediabil îndrăgostită de cosmopolitul acestor cartiere unde nu doar că îmi desfășor viața de zi cu zi, dar pe străzile cărora mă plimb pentru a-mi aminti mereu că suntem niște vizitatori din viitor care trebuie să călcăm cu smerenie pe urmele vremurilor cărora le suntem datori cu atât de multe.

(Publicat în Curentul Internaţional, Anul XXV, Nr. 528, 2024, p.11)

Foto. Ramona Sandrina Ilie