Povestea de viaţă a Elenei Cârstea – una dintre cele mai apreciate artiste de muzică ușoară, stabilită în Florida din 2006

Views Counter: 70

Povestea de viaţă a Elenei Cârstea – una dintre cele mai apreciate artiste de muzică ușoară, stabilită în Florida din 2006

Autor interviu: Ştefan Străjeri

Elena Cârstea s-a născut la 26 februarie 1963. În 1983 a obţinut premiul publicului la festivalul „Melodii 83” cu piesa „Ochii tăi”. În 1995 a ocupat primul loc la festivalul Izmir, din Turcia. În 1996 Radio Contact o desemnează cea mai bună interpretă a anului din partea Radio Contact. În 1998, a ocupat primul loc la Coven, în Irlanda şi în acelaşi an obţine premiul III în Egiypt, cu piesa „Every time u walk away”. În anul 2004 a fost decorată cu ordinul „Meritul Cultural – în grad de cavaler” de preşedintele României Ion Iliescu. Este recunoascută pe plan internaţional pentru piesa „Nu sunt perfectă”.

A absolvit în anul 1981 liceul de artă din Sibiu şi încă de la 16 ani şi-a format primul grup alături de Ioan Gyuri Pascu. Colaborează cu grupul Star 2000 a lui Petre Geambașu pentru un turneu în Emiratele Arabe Unite. În perioada 1982-1986 este solista formațiilor Cornel Verban și Alexandru Wilmany.

Din 1990 a efectuat turnee în SUA, Germania, Canada, Regatul Unit. În 1996 semnează albumul de versuri „Poezele pentru Vipi”, ilustrat de Ștefan Popa-Popas. Din 1994 este director artistic la complexul artistic Vox Maris. În 1999 înființează și este președinte de onoare al Sindicatului Interpreților și Compozitorilor Liberi Profesioniști.

În 2006 s-a stabilit în SUA, în Florida, ca urmare a căsătoriei cu Glen Muttart.

În 2013 s-a hotărât să participe la Eurovision în cadrul selecţiei naţionale. Piesa cu care a concurat, intitulată „Spinning”, a fost scrisă de ea însăşi şi orchestratã de Cristian Faur.

Elena Cârstea a adoptat două fete. Sanda, fata cea mare, a absolvit şcoala militară în anul 2015 şi este membru al Gărzii Naţionale Americane. Adriana, fata cea mică, urmează în prezent un program universitar în Denver cu scopul de a aboslvi medicina.

Pe Elena Cârstea o cunosc din anul 2015, când la invitaţia Societăţii „Avram Iancu” am luat legătura cu ea pentru a participa la manifestarea dedicată Zilei României. A acceptat invitaţia şi a petrecut câteva zile la noi. De atunci, eu şi Luminiţa am vorbit frecvent la telefon cu Elena. Avem impresia că ne cunoaştem de o viaţă. În data de 12 aprilie, anul curent, Elena ne-a vizitat din nou şi astfel am iniţiat un interviu înregistrat de peste o oră. Voi reda doar o parte din discuţiile avute.

Ştefan Străjeri: Te rog, Elena, să începem dialogul nostru prin a povesti cititorilor despre copilăria ta.

Elena Cârstea: M-am născut la Agnita, unde am stat până am făcut 6 ani. Tata lucra administrator acolo şi mama era cu noi acasă. După aia ne-am mutat la Mediaş. Am puţine amintiri din Agnita, căci eram prea mică. Ne-am mutat în Mediaş pe strada 9 Mai, la casă şi ţin minte că fugeam la biserica ortodoxă, care era peste drum. Aveam atracţia asta fără să mă trimită nimeni. Părinţii mei nefiind foarte religioşi. Sanda, sora mea mai mare cu doi ani, se ducea la Casa Pionierilor să cânte. Eu mă ţineam după ea. Am început să cântăm împreună. Am şi un filmuleţ de când eram mici pe care ni l-a făcut Televiziunea Română. Cât am fost copil am luat câteva premii internaţionale. Eu cu Sanda şi profesorul Stirner. Aveam o orchestră de copii, foarte frumoasă, cu care am fost în Yugoslavia la un concurs unde am câştigat locul I. Pe urmă am cântat la Ateneul Român, aveam vreo 7 ani, în faţa lui Ion Gheorghe Maurer (liderul comunist, n.n.). Din clasa a I-a am fost prietenă cu fraţii Moldovan, am copilărit împreună şi ne-am făcut orchestra noastră, „Trandafirii Negri”. Şi l-am cooptat pe Ioan Gyuri Pascu să vină cu noi. El era mai bun prieten cu sora mea mai mică, Ofelia, dar ne-am lipit şi ne-am împrietenit. Ne-am făcut şi un grup de fete la un moment dat. Mai este Camelia Zota. Cântam nonstop, unde se putea.

Foto. Surorile Cârstea – de la stânga la dreapta, între care se află două mătuşi -, Ofelia, Elena şi Sanda. În faţă, o nepoată

Ştefan Străjeri: Lumea te cunoaşte ca fiind o rebelă, o nonconformistă. Această latură te-a caracterizat şi prin felul cum ai ajuns la liceul de artă din Sibiu şi ceea ce ai făcut în perioada acelor ani. Cum a fost la liceu?

Elena Cârstea: La 16 ani am fugit de acasă. M-am dus la Sibiu să dau examen la Şcoala de Muzică. Tata nu a fost de acord. A înnebunit când a auzit ce am făcut. Eu vroiam muzică. Am intrat la Liceul Pedagogic, Secţia de Artă; plasticieni şi muzicieni. În jumătate de clasă erau plasticieni şi în cealaltă jumătate muzicieni. După ce am terminat cei din promoţia noastră, au şi desfiinţat chestia asta. Mare prostie! Să formezi un muzician ca lumea, sau artist, plastician, sculptor sunt ani de zile. Mi-a fost greu pentru că toţi colegii mei începuseră din clasa a I-a, eu venisem din clasa a XI-a. A trebuit să recuperez; cât s-a putut. Dar pasiunea mea pentru muzică nu a putut s-o bată nimeni.

Am făcut canto clasic. Profesoara mi-a spus că am ceva nativ în voce, răguşeala asta. Şi mi-a zis, „ori renunţi la muzică pop sau muzică de jazz – ce cântam eu atunci – şi faci numai operă ori faci muzică pop pentru că vocea se schimbă până la 28 de ani”. Nu am vrut să cânt operă oricum. Vocea se schimbă, mai ales că eu am fumat din tinereţe. Cum sunt toţi tinerii. Te iei unul după altul şi asta este. Eu recunosc că am fumat toată viaţa. Care-i problema? Asta face parte din viaţa mea.

Eu ţin minte că la 17 ani mă duceam la Constanţa, la mătuşa mea, care mă ducea de mână să cânt la Barul Paradis şi la Scoică. Eram minoră şi nu mă puteam duce singură. Mă aştepta seara până ieşeam. Era concurs între orchestre. La o audiţie acolo l-am cunoscut pe Gil Dobrică care a căzut pe spate când m-a auzit. Cântam în engleză. Nu cânta nimeni în stilul în care cântam eu.

În timpul liceului am plecat la Bucureşti cu prietena mea din copilărie Ileana. Mi-am vândut cartela de masă să mă duc la Bucureşti. Nu puteam să stau decât două zile. Aveam examene. La Sibiu le-am spus că mă duc la Mediaş acasă şi acasă le-am spus că rămân la Sibiu. Tata nu a vorbit cu mine doi ani după faza asta. Prima persoană pe care am întâlnit-o a fost Petre Magdin. Şi Petre m-a vrut la muzică rock. Muzica mea nu a fost niciodată melodică rock. Era Dida Drăgan… Atunci m-am întâlnit cu Angela Stoienescu care m-a dus la Titus Munteanu. Acesta era cu Pechea în studio, nu ştiu dacă ai auzit de Pechea, marea muziciană şi au căzut pe spate. Eu cântam piese grele. Cântam din Aretha Franklin, Olivia Newton-John. Am fost atrasă de atunci să cânt în engleză. Profesorul de muzică şi teorie de la şcoală zicea: „eşti ca Mahalia Jackson”. Nu auzisem în viaţa mea de Mahalia Jackson. Pe urmă, bineînţeles că am aflat.

La Sibiu, mă duceam la concerte pe capul lor să le cânt… Am avut numai nota 7 la purtare. Îţi dai seama că stăteam la Internat şi ajungeam mai târziu, după ora 9. Îmi făceau rapoarte. Mă chema dna directoare, Năfrămiţă, „Cârstea ce-ai făcut iar?”, „Am fost la concert, ce dracu’ să fac?!” Atunci i-am cunoscut pe Adrian Ordean, Teo Peter şi pe alţii cu care mă ştiu de 40 de ani. Le cântam în clasă. Mă puneam cu poponeaţa pe bancă şi făceam concerte.

Am terminat liceul, am dat Bacalaureatul cu un examen la canto clasic din Mozart cu aria Blondei, „Răpirea din serai”.

Foto. Ioan Gyuri Pascu, Teo Peter şi Elena Cârstea

Ştefan Străjeri: Ce ai decis să faci după absolvirea liceului?

Elena Cârstea: În 1981 am terminat liceul. Atunci l-am întâlnit prima dată pe Gheorghe Zamfir şi el a vrut să mă ia cu el Franţa, dar eu eram minoră. Tata era la Judecătorie. Tu ştii cum era în timpul comunismului… Nici nu se punea problema.

Am dat la facultatea la teatru la Târgu Mureş. M-a picat domnul Codrescu, cu poezia „Dar priviţi-mă în ochi”. Acum ştiu să spun poezia cu accente, dar eu eram aşa de speriată că nu eram în elementul meu. Şi mi-am zis, bine, trecem pe cântat. După care am plecat în turneu cu Semnal M.

În 1982, am început să cânt cu Cornel Verban la Scoica şi cu Dan Bittman. La mare, că vara ne duceam la mare. Am cântat câţiva ani de am rupt cu Cornel Verban… Am plecat în turneu cu Petre Geambaşu, când eram la mare. La un moment dat, au trimis pe cineva, m-au adus la Bucureşti şi mi-au făcut actele şi peste noapte am fost trimisă în Abu Dhabi…

La televiziune, unde am fost mai puţin, am cunoscut câţiva oameni de legendă, cum ar fi Tudor Vornicu, Aristide Buhoiu… Nişte personalităţi, nişte oameni excepţional de talentaţi, frumoşi la suflet şi profesionişti.

În 1983, când m-am mutat la Bucureşti, am scris piesa „Ochii tăi”. Le trebuia o piesă. Aveam audiţie la Ministerul Culturii; trebuia să ai repertoriu românesc că altfel îţi lua licenţa. Şi am scris „Ochii tăi” şi a spart; se cântă şi astăzi.

Repetam toată ziua, învăţam cântece noi, tot timpul se făcea ceva, ăştia nu mai fac acum nimic. Aveam 20 de ani. Zdrăngăneam toată ziua chitara, o zăpăceam de cap. Era pasiune, dar nu neapărat pentru glorie. În primul rând erau mamuţii ăştia de care nu treceai. Eram o specie de care nu s-a mai auzit. Şi fată, şi să compui şi o piesă de succes, şi tănără şi frumuşică şi talentată, prea mult! Am compus dintr-o necesitate că nu avea cine să-mi scrie muzică pentru vocea mea şi nici în ziua de azi, nu are cine. În afară de Dan Iagnov, nu m-a prea nimerit nimeni vocal ca să-mi scrie o piesă cum trebuie. Vream cântece să mă reprezinte, de asta am început să scriu, şi de asta am scris „Gelozie”, „Nu sunt perfectă”, „Lasă-mă să te iubesc”… O jumate din concertul pe care l-am avut cu voi la Detroit, în 2015, a fost numai din muzica mea.

La Bucureşti am început să cânt pe la 25 de ani. Am lucrat cu Viorel Păunescu la Barul Melody. Era toată crema cea vestită, nu vrei să ştii ce era acolo! Cele mai frumoase femei din Bucureşti erau acolo. Şi din ţară.

Ştefan Străjeri: În ce turnee ai fost şi care a fost relaţia ta cu ceilalţi artişti?

Elena Cârstea: Turnee am făcut mai puţine. Nu mi-a plăcut să fac turnee pentru că mă obosesc foarte tare drumurile, dar totuşi am fost plecată în Anglia, Germania, Italia, în Egipt, unde am luat premii internaţionale, am fost în Lituania, Irlanda, în Moldova, la Chişinău. Am cunoscut tot ce a însemnat crema cremei în materie de muzică din ţara românească. Am avut colegi excepţionali, şi compozitori şi oameni cu care am lucrat cu mare, mare plăcere. Cu unii nu mi-a făcut plăcere să lucrez, îţi spun sincer. Că sunt destul de răi şi greu să te accepte în tagma lor. La un moment dat m-au acceptat, că eu mi-am văzut de treabă şi am cântat, mi-am făcut meseria şi succesul a venit în urma muncii prestate, nu invers cum fac ăştia acum. Am avut concerte la Sala Palatului, la Polivalentă, peste tot. Am cântat cu Holograf… Am fost prietenă bună cu Monica Anghel.

Foto. Elena Cârstea cu fiica sa, Sanda

Relaţia cu artiştii e că te vezi vrând-nevrând la spectacole, dai nas în nas, deci trebuie să ai o relaţie civilizată, că nu se poate altfel. Eu nu am făcut niciodată rău unui coleg, chiar dacă nu mi-a plăcut. Să zic, domnule, nu vin că vine ăla să cânte. Nu dai în pâinea unui coleg indiferent de situaţie, niciodată să nu faci chestia asta, ăsta-i un sfat pentru generaţiile următoare. E o lege nescrisă dacă vrei să o respecţi şi dacă te respecţi pe tine ca persoană. Am lucrat cu actori. Ţin minte că am fost la o emisiune „Mască şi fără Mască”, unde am făcut un monolog dintr-o piesă de teatru şi a venit Dem Rădulescu şi mi-a spus „vino la şcoală, la facultate!”, a murit între timp şi nu am mai ajuns. Ca să te cheme Dem Rădulescu să vii la şcoală mi-a gâdilat orgoliul, ca să zic aşa. Îi zic, „mă gândesc”, şi până m-am gândit eu, el a „fugit”. Nu m-a atras foarte mult teatrul pentru că la teatru trebuie să ai o stare specială şi trebuie să te poţi transforma. Într-o zi poate am chef sau poate sunt deprimată, ei bine, deprimată am fost şi în timp ce cântam, dar cântatul la mine vine nativ şi atunci poţi să o faci, dar la teatru e altă poveste, să te identifici cu personajul respectiv. Nu am în sânge chestia de actriţă.

Au fost ani frumuşi şi s-a muncit cu drag. Am cântat cu multă lume şi din muzica populară, cu Gheorghe Turda…

Ştefan Străjeri: Când ai venit prima dată în America?

Elena Cârstea: Am fost de multe ori în America; prima dată în 1990, imediat după Revoluţie. Am venit în vizită cu Doru Octavian Dumitru, care e văr „de-al paişpelea” cu mine, surprinzător…

Foto. Elena Cârstea cu soţul, Glen Muttart

Ştefan Străjeri: Interesant, pentru că el e de origine din Bacău. Venind vorba despre această relaţie de rudenie cu Doru Octavian Dumitru, spune-mi ceva despre părinţii tăi.

Elena Cârstea: Da, am neamuri în Bacău. El e din neam. Eu am o istorie foarte interesantă. Tata s-a născut în Bulgaria, la Ghiaur-Suiuciuc, în Cadrilater (fost în componenţa României între 1913-1940, n.n.). Familia e de acolo şi s-a mutat în Transilvania. Mama s-a născut în Moldova şi în timpul războiului au trimis-o în Ardeal; că era foamete. Au fost 9 copii. Pe bunica mea adevărată nu am cunoscut-o niciodată. A trăit până la 90 şi ceva de ani. Şi cealaltă bunică pe care am cunoscut-o şi am fost la ea în vizită a trăit şi ea vreo 80 şi ceva de ani. Mătuşile mele, o parte sunt în Constanţa, o parte sunt în Ardeal. Fratele lui tata a fost dentist. Vai, ce bărbat frumos a fost! Şi tata a arătat bine, dar mic de statură. Ăsta era şi înalt. Bărbat deştept, dar copiii nu prea, deşi ambii părinţi erau doctori. Ţin minte că le cântam şi când eram copil, mă puneau să le cânt. Cântam ABBA. Era şi Boney M atunci în vogă. Învăţam piesele lor.

Ştefan Străjeri: La sfârşitul anilor ’90 ai înfiat două fete – pe Sanda şi Adriana. Pe tema asta s-a făcut multă vâlvă în România. Nu erai căsătorită şi ţi-ai asumat un rol pe care nu multă lume l-ar face. După această decizie îndrăzneaţă a urmat o alta; să te stabileşti în America. Cum l-ai cunoscut pe Glen?

Elena Cârstea: Nu am fost mulţumită de cum evoluează situaţia mea personală. Când am adoptat copiii (în 1997 şi 1999) eu întodeauna am spus că nu am avut niciodată foarte mulţi bani şi nici nu m-a interesat chestia asta, sinceră să fiu… şi întodeauna am spus că găsesc o ciorbă să mai mănânce cineva pe lângă mine. Aş fi plecat cu tot căminul după mine. Sanda avea 10 ani când a venit aici.

Eu cu Glen m-am cunoscut în 2006, la începutul anului şi tot în acelaşi an ne-am căsătorit. Deci soţul meu a fost foarte expeditiv. Văzut, plăcut şi luat. Dacă Glen nu s-ar fi purtat absolut superb cu fetele îşi lua viteză. Oricum nu a crezut nimeni că o să stau măritată. Eu întodeauna am avut banii mei, aşa puţini câţi am avut, dar nu m-am dus la nimeni să-mi facă vreun favor. Şi lumea e egoistă, şi bărbaţii sunt egoişti, îmi cer scuze că eşti bărbat, şi trebuie să le cauţi în coarne şi trebuie să ai grijă iar eu nu am avut dispoziţia asta, să fac chestia asta. Nu îmi place ca să-mi facă cineva programul. Dacă vreau să cânt, lasă-mă să mă duc să cânt. Pe mine când mă apucă nu mă poate opri nimeni de pe planeta asta.

Foto. Elena Cârstea, soţul Glen Muttart şi fetele Sanda şi Adriana

Eram în Mediaş şi mă jucam pe computer. Nu mai ştiu cine mi-a trimis un dating site. Mie mi s-a dus buhul că vedeam bărbaţii mitocani şi le era frică ca de dracu’ de mine. L-am văzut pe Glen şi descrierea lui. Avea data de naştere a mamei, că aşa m-am oprit la el. Am început să vorbim, dar prostii, nu ne-am băgat în discuţii mari şi dintr-una într-alta zic hai să ne vedem până la urmă… El nu a ştiut cine sunt şi ce fac eu, îţi dai seama! Ne-am cunoscut. După o săptămână m-a cerut de nevastă. Nu-ţi exagerez. Eu am plecat în România înapoi şi când m-am întors în septembrie, ne-am şi căsătorit. Pe urmă am adus fetele, după un an, că au durat actele. Ne-am dus în România, le-am făcut acte fetelor, le-am adus aici, le-am băgat la şcoală, a fost drăguţ.

Ştefan Străjeri: Poate e mai greu de înţeles în România de ce anumiţi artişti care au ajuns în America nu au mai putut avea acelaşi prestigiu, precum Margareta Pâslaru, Corina Chiriac ş.a. Tu ai ales să ai o altă viaţă.

Elena Cârstea: Da. Eu am optat pentru altă viaţă. Nu faci carieră la 45 de ani, cât aveam eu când am venit aici. Asta e exclus. Eu am spus din start că n-am venit să cânt aici. Aveam nevoie de linişte. Şi uite că viaţa mi-a dat dreptate să vin aici, că am făcut anevrismul acela şi norocul meu că am scăpat cu viaţă. Lumea nu înţelege şi nici nu trebuie să înţeleagă. Că unii fac speculaţii, speculaţii vor fi întotdeauna. Nu pot să mulţumesc pe toată lumea. Nici nu vreau. Am o viaţă foarte liniştită.

Sigur că aici a trebuit să învăţ nişte lucruri. Am vrut să îmi iau licenţa în real estate de când am venit, dar în momentul ăla când m-am dus la şcoală nu ştiam atât de multă engleză ca să pot să-mi iau licenţa. A trebuit să treacă câţiva ani până mi-am luat licenţa în real estate.

Ştefan Străjeri: Sunt 9 ani de când ai fost la noi. Mi-ai spus că de când te-ai stabilit în America, ai acceptat să cânţi doar la noi, la Detroit, atunci în 2015. Ai fost invitată la televiziuni în România. La unele ai fost, la altele nu.

Elena Cârstea: Îţi vine să crezi că sunt atâţia ani?! Referitor la România, o dată, tocmai aterizasem şi după zborul acela lung m-am urcat direct pe scenă. Ţin minte că m-a chemat Gina Stoian, directoare în televiziune că nu ştiu ce eveniment aveau pentru oameni în vârstă şi-mi zice, „vino, să cânţi”, şi zic, „nu auzi că acum m-am dat jos din avion?” S-a ales praful. Nu am mai dormit deloc. Am dormit a doua zi. Multe, multe evenimente sunt la care am participat. Campanii electorale, toate prostiile astea le-am prins. Am avut o viaţă foarte controversată.

Ştefan Străjeri: Ce poţi să-mi spui în încheiere?

Elena Cârstea: M-am luptat foarte mult cu multe prejudecăţi. Eu consider că nu meritam să fiu pusă în locul în care am fost pusă. De abia acum au început să realizeze locul imens pe care l-am lăsat în urma mea. Pe mine nu mă mai încălzeşte cu nimic. Acum pot să-mi dea toate premiile de pe planetă că nu mă mai interesează. Le-am spus, râdeţi că mi-am luat mâţe şi le-am spus, da mi-am luat mâţte, că am crescut copii, am crescut câini, am crescut de toate, care-i faza? Zic, când o să fiţi în stare să faceţi tot ce am făcut eu în viaţa asta să deschideţi gura. Şi judecaţi-mă.

Mi-e dor să cânt. Ăsta-i adevărul. Pot să mai scriu nişte piese. În America asta trece timpul atât de repede sau mi se pare mie… Mie mi-a fost dor de România şi de cântat şi de tot. Nu era situaţia de aşa manieră să mă mai duc să cânt pentru că nu poţi să-ţi laşi copiii. Dacă vrei să faci meserie ca lumea nu te măriţi şi nu faci copii, că nu ai timp.

Ştefan Străjeri: Îţi mulţumesc, Elena, că ai acceptat să dai acest interviu pentru Curentul Internaţional. Îţi doresc multă sănătate, să te bucuri de fete, de Glen şi putere să mai compui câteva cântece memorabile!

Elena Cârstea: Ştefan, cu mare drag şi bucurie ţi-am încredinţat acest interviu cu dragoste şi respect cititorilor Curentului Internaţional cu ocazia aniversării de 25 de ani. Mulţi înainte şi să ne auzim sănătoşi!

(Publicat în Curentul Internaţional, Anul XXV, Nr. 528, 2024, p.8-9)