Quo vadis?

Quo vadis?

Lili Crăciun (Oradea)

Într-o perioadă în care valul de negare a valorilor culturale canonice, ilustrat și în conceptul „cancel culture”, capătă tot mai multă putere și aderenți, să sărbătorești un sfert de veac de apariție a unei publicații internaționale care găzduiește opinii libere, știri politice dar și crochiuri literare, pare de domeniul incredibilului. Mai cu seamă că apariția ziarului se datorează doar ostenelii și încăpățânării unui om care trăiește și muncește peste ocean și scoate ziarul din pură pasiune și nu pentru vreun profit financiar propriu. În ciuda invidiei, care răsare în toate colțurile lumii când un om realizează ceva ce merită aplauze, trebuie spus că ziarul Curentul Internațional nu aduce bani nici lui Ștefan Străjeri și nici sutelor de autori care au publicat în paginile sale în cei 25 de ani de existență ai publicației. Aș crede mai degrabă că lucrurile stau taman invers, însă despre asta doar domnul Străjeri poate să ne povesteacă.

Am avut bucuria să public și eu unele povestiri (proză scurtă) în paginile acestui periodic deja binecunoscut în peisajul publicistic și sunt mândră de invitația lui Ștefan de a face parte din grupul autorilor publicați. Fiindcă, până la urmă, ce rămâne după noi – ca popor – sunt tradițiile, obiceiurile și, mai ales, actul artistic. Într-un cuvânt  – cultura, iar aici includ la loc de cinste Curentul Internațional, care s-a afirmat și ca revistă de cultură a românilor de pretutindeni.

N-am fost niciodată în Statele Unite dar, cu toate că nu mai sunt o tinerică, încă mai sper. Mai sper că scenaristul Ross Massbaum – din SUA, cel cu care am încheiat un contract pentru realizarea unui film după romanul meu de debut, roman tradus pentru film în limba engleză („Desculţă pe cioburi de oglindă”) va găsi o casă de producție și va apărea într-o zi pe ecrane. Pot visa, nu? După ani de comunism, când cizma totalitarismului ne-a înăbușit orice formă de vis, am libertatea să visez. Și, de ce nu, să privesc departe. Think big, cum spun americanii.

Mi-e greu să vorbesc despre mine însă Ștefan, când m-a rugat să scriu un articol pentru revista care va sărbători, cu fast și aplauze, 25 de ani de existență, mi-a spus să scriu și despre cărțile pe care le-am scris.

După debutul uluitor, un succes care m-a surprins și pe mine (tot la un an de la apariție am fost tradusă și publicată în Spania), a urmat un mănunchi de cărți: „Menajerele soacrei mele” – o carte cu 13 povestiri dulci – amare; „Prizonieri ai umbrelor” – romanul celei de-a doua șanse, despre iubirea a doi oameni maturi care trebuie să facă față nu doar umbrelor din vechile lor relații ci și suspiciunii ce a urmat perioadei comuniste; „Pașaport spre paradis” – un roman tulburător despre naivitate și trafic de persoane – după o poveste reală; „Șopârle cu cheiță” – povești vesele și triste, adunate în anii în care am profesat ca notar public; „Ancora” – o carte a durerii, un jurnal al amintirilor, gândurilor și lacrimile pierderii fiului meu; „Din colțul prispei”  – o carte veselă a copilăriei și adolescenței mele dar și a satului bucovinean și, anul acesta, „Codicilul” – un roman despre nimicul ce rămâne după o viață în care, dorind să ajungi prin orice mijloace în mijlocul unei protipendade pe care, de fapt, o disprețuiești, uiți să fii om.

Dacă e să răspund care dintre ele cărțile mele poate fi ecranizată, aș spune că, în afară de „Desculță pe cioburi de oglindă”, aș vrea să văd un film după „Pașaport spre paradis” și după „Codicilul”, chiar dacă, pentru mine, cartea de referință, cea care mă definește, mă doare dar mă și vindecă, rămâne Ancora.

Totuși, cu toată pasiunea pe care o pune Ștefan Străjeri în apariția Curentului Internațional, cu toată pasiunea mea pentru literatură – pasiune pentru care am renunțat la o profesie considerată aur în România –, nu pot să nu mă întreb, văzând cât de puțin se mai citește azi, câtă indiferență există în fața unui text de calitate, fie că este o relatare, un reportaj sau o carte bună: Quo vadis?

(Publicat în Curentul Internaţional, Anul XXV, Nr. 528, 2024, p.3)

Foto. Lili Crăciun