Curentul Internaţional la 25 de ani

Curentul Internaţional la 25 de ani

Revenim dupã o pauzã în online de douã luni. Între timp a apãrut ediţia aniversarã sub formã de tipar şi au avut loc în România douã manifestãri dedicate celor 25 de ani de la prima apariţie a Curentului Internaţional; în Bucovina (Pojorâta) şi Maramureş (Ieud).  

Curentul Internaţional la 25 de ani

Autor: Ştefan Străjeri

Timpul se scurge ireversibil – „fugit irreparabile tempus” -, spuneau latinii, având în vedere trecerea timpului, percepută în mod diferit de fiecare dintre noi. Istoria Curentului putea să se încheie în 2005, după şase ani, atunci când fondatoarea Gabriela Mihalache a decis să urmeze un program doctoral în Psihologie şi să întrerupă apariţia lui sau să-l vândă.

În 2003, când am venit în America, am fost plăcut impresionat să găsesc la vânzare trei ziare româneşti: Meridianul din California, New York Magazin şi Curentul Internaţional. Era perioada de început, de adaptare la o lume nouă şi cu greutăţi inerente, iar trecutul meu din România şi faptul că am plecat de la cea mai veche universitate din România, respectiv „Al.I. Cuza” din Iaşi, nu mai conta; cumpăram cu regularitate cele trei ziare şi le savuram.

Am fost un cititor pătimaş de ziare şi reviste încă din şcoala generală, dar niciodată nu m-am gândit că voi ajunge să tipăresc un ziar; mai ales că prin diplomă sunt economist şi nu jurnalist. Astfel, în iulie 2005, am preluat săptămânalul Curentul Internaţional, fondat în Mishawaka, Indiana de către Gabriela şi Tiberiu Mihalache, în 1999.

Prin urmare, în acest an Curentul Internaţional sărbătoreşte 25 de ani de la prima apariţie; dintre care eu m-am ocupat de destinul lui timp de 19 ani, cu pasiune, muncă voluntară şi fără beneficii financiare. Cu acest prilej fac o paralelă peste timp cu un alt Curentul – cel al lui Pamfil Şeicaru, înfiinţat în 1927.

Într-un articol publicat în Curentul Internaţional, în 2007, semnat de către Corneliu Florea, intitulat „Curentul la 80 de ani”, acesta spunea: „Istoria ziarului Curentul s-a născut dintr-o dragoste fierbinte, respect şi dăruire României, fiindcă acesta a fost scopul vieţii lui Pamfil Şeicaru. Generaţia lui a fost cea care a luptat şi a înfăptuit întregirea Neamului Românesc în spaţiul geografic şi istoric de drept pe care-l definim mai bine firesc… decât mare.”  Curentul a fost tipărit în România până în al Doilea Război Mondial. A reapărut în februarie 1978 la München ca urmare a discuţiilor dintre Vasile C. Dumitrescu şi Rene A. de Flers, avute în toamna anului 1977; primul devenind redactor-şef.

Corneliu Florea, mai spunea: „Eu l-am primit aici în preeria canadiană, în 1981, îl citeam cu pasiune şi m-a însufleţit. După un an am început să fiu şi eu publicat în Curentul, scriam atunci pamflete şi polemici sub o rubrică intitulată foileton mic. Ştiam de la Vasile C. Dumitrescu, care a fost deschis şi corect cu mine, că ziarul avea mari greutăţi financiare, aşa că scriam şi publicam voluntar, toţi făceau aşa cu dăruire, unii sprijineam şi financiar ziarul. Aşa se făcea atunci gazetăria de campanie proromânească şi anticomunistă, în Exil. Azi, este cu totul altfel, o generaţie idealistă se duce, alta democrat-economică vine, în forţă a intervenit internetul fără frontieră, dar Curentul Internaţional a rămas un ziar de bună tradiţie românească pentru noi cei din străinătate.” Curentul lui Pamfil Şeicaru a revenit în România după Revoluţie. Închei acest arc peste timp, exprimându-mi părerea, oarecum subiectivă, că într-un fel am reuşit să păstrez o parte din viziunea lui Pamfil Şeicaru, aici în America.

Aş putea spune că Curentul Internaţional este un nepot al Curentului fondat în 1927. Mai adaug că această legătură cu ziarul Curentul al lui Pamfil Şeicaru s-a făcut şi prin cei doi colaboratori menţionaţi ai Curentului publicat în Germania, care au continuat la Curentul Internaţional, respectiv Corneliu Florea şi Rene Al. De Flers.

Când am preluat Curentul Internaţional, am aflat de la cei doi fondatori, că iniţial l-au înfiinţat ca un corespodent al Curentului reapărut în România după Revoluţie. Probabil că acesta a fost motivul pentru care au adăugat determinativul „internaţional”. Apoi l-au continuat independent şi l-au înregistrat cu „trade mark” în SUA. Îmi lipsesc detaliile de început, ştiu doar ce am făcut după anul 2005.

Am reuşit să continui cu unii dintre colaboratorii vechi şi să mai aduc alţii noi, de valoare. Lista e lungă. Din păcate peste 10 colaboratori nu mai sunt în viaţă. Cei mai mulţi au fost din generaţia luptătoare anticomunistă, foşti deţinuţi politici, colaboratori la „Europa Liberă” sau „Vocea Americii”. Pe lângă cei aflaţi în Exil înainte de 1989, în special cei din America de Nord, am colaborat cu români din ţinuturile româneşti aflate în afara graniţei, din Basarabia, Bucovina de Nord, Banatul sârbesc, Ungaria şi Bulgaria.

Colaboratori au fost foarte mulţi de-a lungul acestui sfert de secol. Unii au colaborat ani de zile, alţii au fost efemeri. De unii m-a legat o prietenie deosebită. Tuturor le aduc un prinos de recunoştinţă, iar celor care nu mai sunt le voi păstra o amintire veşnică.

Din punct de vedere al apariţiei sunt mai multe episoade. Până în 2009 a fost tipărit săptămânal. Din toamna acelui an, după câteva luni de apariţie bilunară, a apărut lunar până în decembrie 2012 când a încetat tipărirea, dar a continuat online până în acest moment. Ca proiect în derulare, am în vedere sistematizarea aşa-ziselor ediţii online pe anumite perioade de timp şi tipărirea lor în viitor. Deoarece rămân la părerea că „verba volant, scripta manent” – vorba zboară, scrisul rămâne -, sau prin adaptarea acestei expreii latineşti la epoca contemporană, tot ce e în versiune online poate să dispară în viitor.

Mai subliniez un fapt foarte important. Continuarea Curentului Internaţional se datorează şi înţelegerii şi sprijinului pe care l-am avut în toţi aceşti ani din partea soţiei, Luminiţa. Ea a fost cea care m-a inspirat şi înţeles în toate proiectele.

Să ne revedem cu bine la următoarele aniversări!

(Publicat în Curentul Internaţional, Anul XXV, Nr. 528, 2024, p.1-2)

Foto. Ştefan Străjeri