Basm (5)

Basm (5)

Autor: Ioan Mugurel Sasu

Moșnegilor, mai mult sau mai puțin cârcotași, li se părea firesc să răspundă, mai exact să treacă la fapte, atunci când regele, împăratul, sau ce va fi fost acela, chema poporul să participe la vreun război. Acceptau situația ca pe ceva ce nu presupunea păreri contrare, nu-i vorbă, că nici nu cerea nimeni părerea cuiva, porneau dotați cu arme sau cu răbdare, se încolonau disciplinați, conștienți sau nu de faptul că au deasupra spectrul datoriilor care urma să fie plătite de cei care vor supraviețui. Să fi cerut explicații? Absurd! Prima dată ar fi fost admonestați de ceilalți, cei care nu aveau nici curajul și nici obiceiul de a întreba, apoi nici nu este sigur că acel rege știa precis din ce mână a plecat șirul de umilințe, ca niște piese de domino, dar care erau vizibile doar în ultima parte a mândrei lor căderi, nu și la linia de start. Cu toții jucau într-o operetă al cărei libret avea autor necunoscut (poate doar bănuit, sau… ce contează?), dar care va fi, în final, culegătorul tuturor aplauzelor, asta indiferent de rezultatul luptei.

Odată cu trecerea timpului și după ce tot mai mulți moșnegi cârcotași au părăsit peisajul dominat de munții care se bat în capete, nici cai care mănâncă jar nu prea mai erau, ba chiar și Cosânzenele se pregăteau atât de devreme pentru întâlnirea cu Zmeul, încât Făt Frumos nu mai avea timp să le cunoască, doar o speranță se mai strecura insidios, aceea că în locul celor uzați de trecerea anilor, vor apărea tineri frumoși și măcar doritori să afle de ce prezentul este neclar și viitorul sumbru. Cui folosește ceea ce generațiilor anterioare nu le-a adus bucurie, iar lor li se va pune la dispoziție vraful de scadențare pentru datoriile pe care nici regele nu dă semne că ar putea spune cu voce tare pentru ce le-a făcut? Nu din motivul delicat de a nu lăsa regele fără replică nu se întreabă, nu, ci pentru că obișnuința ochilor de a primi praful adus de vântul care bate periodic din puncte cardinale diametral opuse, dar cu intensitate asemănătoare, a lăsat spațiu liber doar gestului de a da mereu afirmativ din cap. Chiar devine o dovadă de inteligență și cultură civică să accepți ceea ce, în mod normal deranjează, adică să fii în aceeași tabără cu cei care iau și atunci când dau, ba să le mai și inventezi și justificare pentru astfel de atitudine. Ar fi fost mai bine altfel? Poate!

Moșnegii au fost ai generației lor, cei care urmează asemenea, nu se poate ține timpul și nici timpurile pe loc, important este ca atunci când se va trage o linie și se va face diferența totalurilor, soldul să fie pozitiv.

Dar tărâmul fiind tot mai mic și mai sărac, obiceiul de a gândi tot mai firav, când va vrea cineva să bată cu pumnul în masă, va constata că nu mai este masa și pumnul merge în gol, fără alt rezultat decât provocarea unor zâmbete ironice.

Munții noștri nu se mai bat cap în cap, se bat ai altora, noi ne interpunem, probabil este bine așa. Oare?

Foto. Ioan Mugurel Sasu