Gaza, Ucraina şi Ciocnirea civilizaţiilor în anul de graţie 2023

Gaza, Ucraina şi Ciocnirea civilizaţiilor în anul de graţie 2023

Autor: Alexandru Lăzescu

Peste competiţia geopolitică care opune lumea occidentală, pe de o parte, şi un front anti-occidental având în centru China, Rusia şi Iranul, pe de alta, se suprapun ciocnirile civilizaţionale prezise cu trei decenii în urmă de Samuel Huntington.

Samuel Huntington pleda pentru o abordare strategică în care Occidentul să-şi păstreze cultura unică şi să coexiste într-o lume complexă, multipolară şi multi-civilizaţională. O idee însă atunci nepopulară printre decidenţii politici şi elitele din spaţiul academic, mass media şi think tank-uri şi aproape imposibil de pus în practică acum. În contextul unei hegemonii americane necontestate, tentaţia de a promova la nivel global modelul de societate şi valorile liberale occidentale era irezistibilă. Aşa s-a ajuns însă la ceea ce vedem acum: graniţe deschise, şi în America, şi în Europa, o imigraţie scăpată de sub control şi un faliment al multiculturalismului care destabilizează grav democraţiile occidentale, un război în centrul Europei şi un conflict în Israel cu potenţial de explozie în tot Orientul Mijlociu. Fără a lua în calcul Taiwanul.

Diversitatea este descrisă în accepţiunea liberală drept un mare avantaj. Multiculturalismul venerează diversitatea. Însă ceea ce vedem astăzi, când ciocnirea civilizaţiilor se suprapune peste competiţia geopolitcă şi destructurarea ordinii internaţionale, ne duce către cu totul altă concluzie. În 2015, în plină criză a migraţiei, într-un editorial dintr-o publicaţie germană se scria că multiculturalismul e de salutat atunci când e vorba de mâncare, muzică, îmbrăcăminte, dar nu şi când e vorba de valori. Pleca de la o întâmplare în care un lider religios dintr-o tabără de refugiaţi musulmani refuzase să dea mâna cu cea care avea să devină, pentru scurtă vreme, liderul creştin democraţilor germani, Annegret Kramp-Karrenbauer, venită să viziteze tabăra, pe motiv că e femeie. Fenomenul migraţiei a stârnit pentru o vreme destule discuţii şi tensiuni în Europa, dar schimbările de abordare la nivelul UE au fost totuşi relativ modeste în ciuda presiunilor politice interne şi ale celor venite, de pildă, dinspre Italia care se confruntă cu un desant migraţionist nord-african în insula Lampedusa.

Însă în ultimele zile, după marile demonstraţii, în esenţă pro-Hamas, antisemite, dacă ne uităm la bannere, sloganuri sau discursuri şi la absenţa totală a oricăror condamnări sau măcar regrete faţă de masacrul din Israel, şi acţiunile teroriste din numeroase oraşe din Europa, atmosfera s-a schimbat semnificativ. În Germania, cancelarul Olaf Scholz nu a avut nici o reţinere să spună într-un interviu pentru revista Der Spiegel că „trebuie în cele din urmă să-i expulzăm pe scară largă pe cei care nu au dreptul să stea în Germania, trebuie să expulzăm mai mult şi mai repede”. O declaraţie de neimaginat până recent. Agresivitatea verbală, nu rareori şi fizică, a demonstranţilor la adresa evreilor, resentimentele destul de vizibile faţă de Occident, i-au şocat pe liderii europeni.

„Europa l-a trădat pe omul din Lampedusa”, scria Ben Judah în UnHerd, cu puţin înaintea masacrului din Israel, deplângând critic o schimbare în retorica şi politicile din Europa legate de imigraţie, faptul că „prioritatea drepturilor omului şi priorităţile politicienilor europeni nu se mai aliniază”. În opinia sa, imigranţii sunt cât se poate de compatibili cu spaţiul cultural şi politic din potenţialul lor nou cămin: „vorbesc aproape întotdeauna engleza, au conturi pe WhatsApp şi Facebook, au un smartphone, au crescut uitându-se la Friends şi The Simpsons”.

Numai că dacă ne uităm la ce se întâmplă în Suedia, unde au explodat crimele comise de imigranţi până în punctul în care guvernul a cerut armatei să patruleze pe străzi sau la demonstraţiile violente din Bruxelles care au urmat unui meci de fotbal între Belgia şi Maroc, ca să luăm numai două exemple, realitatea de pe teren e foarte diferită de cea descrisă de Ben Judah. Ce se întâmplă cu „Omul din Malmö”, se întreba cineva într-un comentariu la articolul lui Ben Judah? Acţiunile acestui Malmö Man, care a transformat Malmö într-un Mogadishu al Nordului, au trădat adevăratul caracter al migraţiei necontrolate. Nu doar pe străzile de la Londra, Berlin, Madrid şi din multe alte oraşe europene a fost celebrată masacrarea civililor israelieni de către Hamas, ci şi de „oamenii Lampedusa” din centrul de primire pentru imigranţi din insula grecească Samos.

În aceste zile s-a văzut încă o dată că există o imensă falie culturală între populaţiile ţărilor gazdă din spaţiul occidental şi o mare parte a imigranţilor, mai ales cei veniţi din spaţiul musulman. Există şi destule excepţii, desigur, dar, după cum îi spunea un tânar arab din Berlin unui jurnalist german, este extrem de riscant pentru el să-şi exprime în comunitate o opinie diferită privitoare la Hamas.

În acest context, într-un dialog cu Eric Weinstein pe podcastul Triggernometry despre conflictul Israel-Palestina, Sam Harris, un cunoscut autor şi podcaster american, aduce în discuţie chestiunea intenţiei, care nu este o abstracţie, spune el, ci este „software-ul” care determină şi prezice cum va acţiona cineva dacă i se va oferi oportunitatea să-şi pună intenţiile în practică. Golda Meier spunea că dacă arabii, palestinienii, depun armele va fi pace în regiune. Dacă Israelul depune armele va dispărea ca stat de pe faţa Pământului. Un lider Hamas spunea că avantajul lor este că în timp ce evreii iubesc viaţa, ei iubesc moartea.

E o falie culturală enormă, pe care intelighenţia liberală occidentală o ignoră. Sigur că nu toţi musulmanii gândesc aşa, dar există un segment semnificativ care chiar aşa vede lucrurile. Ori, o parte din acest segment se află acum în Europa. E practic imposibil să-ţi imaginezi ca Israelul să folosească ţinte civile, aşa cum face Hamas care îşi instalează centre de comandă şi lansatoare de rachete (preşedintele Israelului, Isaac Herzog, vorbea la o conferinţă de presă despre rachete lansate din bucătărie), în confruntările cu Hamas, Jihadul Islamic sau Hezbolah. Şi cu toate acestea nu doar lumea musulmană, ci şi stânga occidentală se grăbeşte să facă, în cel mai bun caz, echivalenţa. Asta explică şi de ce şansele unui proces de pace în Orientul Mijlociu sunt aproape nule. Nu atât din cauza Israelului, cât a palestinienilor care au respins în repetate rânduri, ultima oară în 2000 şi 2008, pacea şi crearea unui stat separat.

După cum remarca Eric Weinstein în acelaşi podcast, realitatea tragică este aceea că „poţi avea un proces de pace sau poţi avea un cântec, «From the river to the sea», al cărui mesaj explicit este distrugerea statului Israel. Nu le poţi avea pe amândouă”.

Foto. Alexandru Lăzescu