Teodor Ştefanelli (1849-1920)

Teodor Ştefanelli (1849-1920)

Autor: Maria Toacă (Cernăuţi, Nordul Bucovinei, Ucraina)

La 18 august 1849 s-a născut Teodor Ştefanelli, cel care ni-l readuce atât de luminos, de viu și adevărat pe Eminescu.

A fost membru titular al Academiei Române, a lucrat în calitate de consultant imperial la Curtea Supremă din Viena, însă când vorbim de eruditul jurist, poet și prozator, Teodor Ștefanelli, gândul ne duce mai întâi de toate la Eminescu, la prietenia lor de-o viață, începută în al doilea an de liceu la Cernăuți. A fost aproape de Eminescu – coleg de clasă, prieten de joacă, susținător al idealurilor naționale. Născut la Siret în 1849 și decedat la 23 iulie 1920, la Fălticeni, cu școală gimnazială la Cernăuți și studii juridice la Viena, Teodor Ștefanelli are destule merite și ca deputat în Dieta Bucovinei, și ca participant activ la Unirea cu România. Însă a rămas în memoria românilor bucovineni prin amintirile sale despre marele nostru Poet.

Mulți dintre cei care i-au fost aproape au scris despre Eminescu, dar nimeni nu ni-l readuce atât de luminos, de viu și adevărat. De aceea și sunt scrierile sale de referință pentru eminescologi. Nu găsesc altceva mai potrivit despre Amintirile lui Ștefanelli decât cuvintele cu care-și începe el volumul editat la 1914: „Cine voiește să-și formeze o judecată dreaptă asupra lui Eminescu, să-l aprecieze după adevărata lui valoare…” să înceapă cu această carte.

Publicate la 25 de ani după moartea prietenului recunoscut Poet național al românilor, amintirile lui Ștefanelli sunt duioase, decurg firesc, fără patos sau invenții de dragul idolatrizării celui evocat. În toate se simte respectul pentru adevăr și responsabilitatea față de cuvântul scris. Fiind de aceeași vârstă, timp de aproape două decenii, între 1860 și 1878, Teodor V. Ștefanelli a fost prin preajma lui Eminescu – în perioada claselor a III-a și a IV-a de la Cernăuți, a liceului, între 1860 și 1863, a Universității vieneze. Împreună au bătut mingea prin apropierea Casei profesorului Aron Pumnul, au împărtășit dragostea de teatru și poezie. Ștefanelli i-a fost mâna dreaptă la pregătirea Marii Serbări de la Putna, el ajungând să-și vadă împlinit, în 1918, idealul pentru care a militat studențimea română, unită în jurul lui Eminescu la mormântul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, în august 1871.

Contemporan cu Eminescu și Ciprian Porumbescu, Teodor Ștefanelli le-a fost sprijin în toate lucrările de folos național, făcând parte din Societățile „Arboroasa”, „Junimea”, iar mai târziu – Societatea pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina. A scris imnul Societății Arboroasa pe o melodie de Ciprian Porumbescu. Ca membru fondator al Societății studenților români din Cernăuți „Arboroasa”, când aceasta a fost desființată de autoritățile austriece, le-a luat apărarea membrilor arestați din comitetul de conducere.

Revenind la ce a lăsat mai important Ștefanelli posterității, cu fiecare rând din Amintirile sale ne vom aprofunda în cunoașterea geniului eminescian. Am ales pentru astăzi să-i urmărim începutul de drum, sugestiv ilustart în acest fragment: „Atât la Pumnul cât și la Sbiera era Eminescu unul din cei mai buni elevi, pentru că el cunoștea gramatica și literatura română mai bine decât noi toți. Iar ce privește istoria națională, nici nu ne puteam asemăna cu dânsul, pentru că el avea o deosebită predilecție pentru aceasta. Și se vede ca’avea și din România cărți de istorie națională, pe când noi ceilalți, nu numai că nu aveam astfel de cărți, dar nici nu le puteam afla undeva. Eminescu ne vorbia adese în clasă și noi îl ascultam cu plăcere, pentru că vorbia românește mai  corect decât noi. Pe lângă aceasta avea și un dar deosebit pentru a istorisi! Poate că împrejurarea că era din România, a fost una din cauzele că noi Bucovinenii țineam atât de mult la Eminescu. Odată l’am întrebat pe Eminescu ori de are cărți pentru istoria Românilor, și el îmi răspunse că nu are cărți de școalã, dar are alte cărți vechi în care află ce-i trebuie. Pe acea vreme noi elevii din liceu nu aveam o gramatică românească tipărită, ci învățam după dictatul profesorilor. Eminescu însă căpătase scriptele dela Pumnul și-și prescrisese astfel gramatica. Colegii lui Eminescu împrumutau deci adese manuscriptul său ca să-și prescrie și ei gramatica, și el le împrumuta fără greutate acest manuscript cu condiția să nu-i îndoaie colturile filelor…”.

Foto. Maria Toacă