Poezii… din Canada

Poezii… din Canada
Autor: Maria Mitea (Canada)

M-am născut în sudul Basarabiei, aproape de Prut, într-o familie numeroasă de 10 copii.Părinții ne-au învățat să iubim oamenii, munca, rădăcinile de unde ne tragem, natura sufletească a omului. Mama era mereu lângă noi, făcea zeamă gustoasa, cocea pâine, cozonaci, mereu trebăluia pe lângă casă. De la mama am învățat să compun, de la tata să respect munca. De la frați și surori am învățat să mă joc, să plâng și să râd cu lacrimi de bucurie. În familie am învățat că frumusețea vieții se ascunde în simplitatea ei. La fel este și în poezie.
*
„Carl Sandberg definea poetul ca „animal marin care traieste pe uscat si-ar vrea sa zboare”. Această definiţie cuprinzătoare pentru condiţia poetului o include şi pe Maria Mitea care îşi exprimă pasiunea scrisului cu atâta sinceritate: „Nimic nu e mai frumos decât o poezie când se coace ca un fruct, ca o pâine acolo în lumea ei, iar la ceasul cuvenit îşi ia avânt prin fereastra minţii, prin dulceaţa gurii, îşi ia liniştea-n spate ca un zbor spre lumea lumii, exact ca atunci când şi noi ne-am desprins de cuib, unul câte unul, ba chiar şi câte doi, ne-am desprins ca boabele de spic, puiul de cuib, pământul de cer, noaptea de zi, ca luna de soare, de sudoarea frunţii şi laptele de mamă, ca sufletul de corp şi corpul de suflet. Poezia renaşte ca un porumbel ce cunoaşte zborul prin căldura inimii şi zboară, zboară, zboară… neobosită.” Maria Mitea se caracterizează printr-o expresivă sinceritate lirică, o rară prospeţime a comunicării, simţind nevoia de a-şi deconcentra emoţia pe spaţii largi. Înzestrată cu un înalt potenţial cultural, cu disponibilităţi poetice care o propulsează în categoria generaţiei tinere de poeţi sensibili dar viguroşi, poeta îşi transpune simţămintele, inducând adevărul memoralistic spre dorul de mamă, de copilărie, de tot ce ţine de vatra natală, ca parte a existenţei sale în îndepărtata preerie canadiană. Lirismul Mariei Mitea este un „batic cu bujori roşii” ce înviorează poezia modernă, născută pe firul memorialistic al iubirii de mamă, de uliţa copilăriei şi cutumele lăsate dar păstrate cu sfinţenie în cutele inimii din care izvorăşte o iubire nesecată, totul exprimat în nuanţele limbii cu accent ancestral.” (Doina Popa, Michigan, SUA)

*

Porumbelule

suflul zilei nu te-mpedică să răscolești în semnul sfintei treimi;
dimineața, la prânz și seara, ca un copil hiperactiv
cauți bomboanele ascunse de mama,
în timp ce cotrobăi mă gândesc ”mai e cineva avid de dulciuri”

și eu tare am mai scotocit prin patul cu prosoapele de nuntă,
fețe de masă,
broderii, covorașe în trei ițe,
îi mai ziceam patul cu bunătăți din casa mare,
de mama săraca se crucea
când găsea împrăștiat totul în mijlocul casei,

ce crezi,
mare lucru nu am găsit,
tot ce găseam ascuns era; anafură, un mănunchi de busuioc,
mai într-un colț o sticluță cu agheasmă,
mama cu de-ale ei, – un piaptăn de os,
(di la mămuța, nu sî mai fac,
tari bun pentru curățat păduchii)

mai găseam broderii de fețe de perne cu bujori,
lebede plutitoare printre țesături albăstrii ce miroseau a cumințenie,
treceam peste ele mânuța de copil curios până la enervare,
coloane de infinit răsăreau în tot felul de culori,
curcubeu, sălcii-n oglinda apei, miros de pelin,
liliac,
cocostârci în zbor,
porumbeii albi îmi ciupeau nasul cârn, de râdeam cu gura până la urechi,

scuză-mă, m-am luat cu amintirile,

tu scotocește mai departe,
nu te rușina, mergi și în casa mare,
chilerul, camera cu geamul de la drum
de-ți cad pietricele pe creștetul capului nu te speria,
tata a avut grijă de toate,

portretul,
ai uitat să atingi portretul,
zici să nu-i spargi sticla,
or alte porniri de scotocitor,
mâzgălești coarne de drăcușori,

diplomele stau pe pervaz,
da acolo le țin,
nu mă impresionează,
cine nu știe azi,
toți știu (și ce folos)
mai degrabă m-ademenește zilnic
un miros de iarbă crudă,
chiar și atunci când ninge alb
încerc să rup drumurile
cu sclipiciul din fulgi,

soba,
atinge-o,
mama a curățat cenușa înainte să plece,
avea ea o taină, colecționară de cenușă,
ne spăla părul în șase zări, cu leșie, făcea rufele albe,
o turna pănâ și-n pământ, o presăra și pe rană,
”soba e leacul casei” zicea mama,
atinge cărămizile, mai sunt calde
și zama încă fierbe pe cotloane,

te văd cum te-ndrepți spre masa de lemn,
îți plimbi mâna peste hârtia stoarsă de vlagă,
îți amintești,
am scris, vezi,
am scris,

bănuiesc că ai venit după scrisori.
~

Wabi-sabi (侘寂)

dacă ne-am da puțin mai aproape unul de altul ai zice că ne-am născut în japonia
iar japonezii și-au inspirat filosofia din noi,
tu, frumusețe defectuoasă, impermanentă și incompletă,
eu, modestie, intimitate asimetrică ce nu durează dar nici sfârșește,
nu se rupe ca o creangă dar nici nu devine perfecțiune,
intimitate care excelează nelimitat în creșterea singurătății
dar niciodată singuri
ca frunzele toamnei, colorate de soare
dar care
cad încet pe pământ, în bătrănețea melancoliei amare
rafinați de mici crăpături luminoase ascunse în lemn
dacă ne-am atinge unul de altul
am fi parte din tezaurul japoniei, o farfurie
care-n loc de supa fierbinte așteaptă să crape ca un obraz
atins de-o sabie,
așteaptă să fie ștearsă c-un prosop aspru
să-i simtă gingășia ridurilor kintsukuroi,
să-i simtă frumusețea din luna înnourată
care încă ne face să gustăm din ce nu se vede.

~

Baticul cu bujori roșii

baticul cu bujori roșii, așa-i spuneam la noi acasă,
mama l-a purtat, și bunica, străbunica, l-au dansat
și l-au cântat pi la nunți și cumătrii,

aveam zile când abia așteptam mama să mă atragă spre ea la piept
să-mi lege baticul la ceafă,

și mai aveam alte zile de fugeam
mă-nălțam putin pi vârful degetelor,
îmi pițigăiam glăsuciorul:
sunt fată mare mamă, nu mai vreau batic pi cap,
mă râdi lumea, și crezi mătali?

baticul nu se purta așa orișicum,
se purta cu dragosti și puțină chiteală,

brațele mamei se-mpleteau în jurul meu:
nu-ți fă grijă draga mamei, sunt aici să am grijî di tini,

baticul cu bujori roșii înflora toată ograda,
mahalaua și tot satul înflora,
dealurile, câmpiile,
până și tractoarele ce treceau prin mijlocul satului înfloreau,
vai,
ce frumos mai era drumul satului
înveselit de baticuri pi creștetul mamaelor,

baticul cu bujori roșii,
așa-i spuneam la noi acasă.

Foto. Maria Mitea