Care este strategia Vestului faţă de războiul din Ucraina?

Care este strategia Vestului faţă de războiul din Ucraina?

Autor: Alexandru Lăzescu (Iaşi)

Este clar că nu sancţiunile, oricât de severe, vor decide soarta războiului din Ucraina, aceasta se va decide în plan militar; un obiectiv realist pentru guvernul de la Kiev fiind acela de a nu fi forţat să accepte o soluţie care să-i facă imposibilă existenţa în viitor ca stat viabil; întrebarea este dacă Vestul, fără să se implice direct, va fi dispus să-i ofere un ajutor militar mai consistent decât cel prezent?

„Nu este în realitate vorba de Ucraina, ci despre Ordinea Mondială. Criza actuală este un moment crucial, epocal, în istoria modernă. Reflectă lupta privind felul în care va arăta Ordinea Mondială”, recunoaşte deschis Serghei Lavrov, ministrul de externe rus. Aşadar, după ce a prezentat multă vreme posibilitatea unei invazii a Ucrainei drept „o idee falsă din minţile înfierbântate ale occidentalilor”, apoi a vorbit despre o „intervenţie limitată” în Donbas şi ulterior despre o „operaţiune militară specială” care să curăţe ţara de „naziştii drogaţi care o guvernează”, Lavrov admite în final că miza este una de cu totul altă dimensiune. Opinie împărtăşită, evident, şi la Beijing. Motiv pentru care speranţa europenilor că China ar putea interveni ca mediator sau a americanilor că ar putea să o convingă să nu sprijine în conflict Rusia sunt complet nerealiste. Declaraţia comună, semnată de Vladimir Putin şi Xi Jinping, pe 4 februarie, la Beijing, subliniază încă din titlu că „relaţiile internaţionale intră într-o nouă eră” ca urmare a procesului de „modificare a balanţei de putere din lume”.

Este o reîntoarcere explicită la politica de secolul al 19-lea, posibilitate luată în derâdere de Barack Obama în cursul unei dezbateri cu Mitt Romney. O afirmare neechivocă a primatului forţei militare în faţa legislaţiei internaţionale care protejează suveranitatea naţională, după cum s-a văzut acum în Ucraina, în brutală opoziţie cu abordările occidentale în materie. Noua ordine mondială dorită în principal de Rusia şi China, dar şi de alţii, implică de-americanizarea lumii şi instaurarea unor sfere de influenţă sub controlul marilor puteri, în care suveranitatea statelor aflate în arealul acestora este una „limitată”, termen utilizat în trecut şi de sovietici. Rusia vrea să-şi recâştige cel puţin o zonă de influenţă în Estul Europei, iar China să reîncorporeze Taiwanul şi să-şi extindă dominaţia asupra întregii Asii de Sud-Est prin eliminarea Americii din regiune. De aceea speranţele privind o soluţie negociată rapidă a conflictului din Ucraina trebuie privite cu multă rezervă, în afara de varianta unei cvasi-capitulări a guvernului de la Kiev. Pentru Rusia, obiectivul major rămâne degradarea sau eradicarea completă a ideii unei naţiuni ucrainene, aşa că orice eventual acord este gândit doar ca un prim pas pe acest drum.

Mai trebuie subliniat şi faptul că este comod, dar simplist şi eronat să consideri invazia din Ucraina drept o decizie unilaterală a lui Vladimir Putin. Putin e produsul unor elite din structurile de forţă, dar şi din spaţiul politic. Dispariţia lui nu ar schimba fundamental politica Rusiei, din punctul de vedere al obiectivelor majore, aşa cum cred unii, chiar dacă pot apare diferenţe de abordare în funcţie de lider. La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte China. Strategia de dezvoltare a Chinei, „în linişte”, spre un statut de mare putere, datează din perioada lui Deng Xiaoping. Este adevărat, pe de altă parte, că impulsurile megalomanice şi sentimentul „rolului lor în istorie”, prezente şi la Putin, şi la Xi Jinping, plus eventual aprecieri excesiv de optimiste privind riscurile, pot grăbi lucrurile.

Întrebarea esenţială este dacă şi Occidentul priveşte la fel ca Moscova războiul din Ucraina, ca un atac asupra actualei ordini mondiale, şi dacă este aşa dacă va avea dorinţa, determinarea şi capacitatea de a-şi asuma sacrificii pe termen lung într-o confruntare foarte probabil mai dură, mai riscantă, mai complicată, decât cea din perioada primului Război Rece. Iată întrebări incomode, deloc simple. În primul rând nu e clar dacă există o strategie unitară a Occidentului privind războiul din Ucraina. În al doilea rând, există câteva capcane în care tind să cadă mass media, opinia publică şi decidenţii politici din spaţiul occidental, între altele şi din cauza unei bule mediatice care distorsionează imaginea de ansamblu. Între acestea se numără: 1. exagerarea impasului Rusiei în războiul din Ucraina; 2. aprecierea că impactul economic al sancţiunilor va fi atât de sever încât Moscova va avea mari dificultăţi să continue războiul; 3. în aceste condiţii speranţa ca Putin să fie înlăturat de la putere; 4. credinţa că invazia din Ucraina a dus la o severă izolare a Rusiei pe plan mondial; 5. „oboseala mediatică” în spaţiul occidental, ieşirea de pe radarul ştirilor a războiului din Ucraina.

Viziunea excesiv de optimistă nu ia în calcul resursele totuşi considerabile ale Rusiei şi determinarea Kremlinului de a tranşa conflictul într-un fel care să facă din Ucraina un stat neviabil, de pildă prin anexarea nu doar a Donbasului, ci şi a întregii fâşii litorale de la Marea Neagră. După cum nu ia în calcul faptul că sancţiunile nu pot câştiga sau duce către un armistiţiu acceptabil un război, oricât de severe ar fi, mai ales atunci când adversarul este unul de talia Rusiei. Ele au un impact pe termen lung şi au şi un impact invers, în spaţiul occidental, aşa că rămâne de văzut cine va rezista mai bine la presiuni, regimul autocratic de la Moscova sau democraţiile liberale. Deocamdată rubla s-a stabilizat şi ţări importante, inclusiv dintre aliaţii prezumtivi, precum ţările din Golf, Israelul sau India, nu s-au alăturat sancţiunilor sau, mai mult, prin ocolirea tranzacţiilor în dolari, le subminează. În fapt discuţia despre „Comunitatea Internaţională” care a izolat Rusia, lucru despre care auzim constant, este valabilă în mare parte doar în limitele spaţiului occidental (în sens larg, incluzând Japonia, Australia, Coreea de Sud). Acest aspect complică semnificativ nu doar actuala confruntare cu Rusia, ci şi cea pe termen lung, pe plan global, ca parte a noului Război Rece.

Întrebarea este dacă Vestul, mai ales europenii, vor dori să preseze Ucraina să accepte o încetare a focului chiar şi în condiţii destul de nefavorabile pentru a se ajunge la oarecare linişte pe continent şi a dilua costurile lor politice. Deja se aud voci care aduc în discuţie o astfel de variantă. Apar, de pildă, poziţii precum cea exprimată de Wolfgang Ischinger, până în acest an preşedintele Comitetului de organizare a Conferinţei de Securitate anuale de la Munchen, care critică ceea ce ei numesc opţiunea celor din Vest care se arată „dispuşi să lupte până la ultimul ucrainean”. La prima vedere pare o reacţie de salutat însă, după cum reacţionează pe Twitter Damir Marusic, fostul editor executiv al publicaţiei The American Interest, este vorba doar de o acoperire umanitară pentru europenii care îi presează în culise pe ucraineni să accepte un acord cât mai repede din cauza temerilor privind impactul războiului asupra economiilor statelor din UE. „Este lipsit de onestitate pentru că nu noi luptăm”, scrie el. „Este decizia Ucrainei dacă va decide sau nu să lupte până la ultimul ucrainean. Problema Europei este dacă îi vom sprijini sau nu, dacă îi vom înarma. Iar problema acestui tip de argumentaţie este că sugerează că ar fi imoral să facem asta.”

De partea cealaltă a Atlanticului, scrie Niall Ferguson în Bloomberg, cu trimitere la surse din administraţia Biden, America s-ar baza pe un scenariu, în opinia sa un amestec de cinism şi de optimism deplasat, în care Vestul va oferi un suport activ Ucrainei (ca amploare chiar sub cel acordat mujahedinilor în timpul războiului din Afganistan) până la o limită care să nu provoace Moscova sperând că prelungirea conflictului va duce în final la prăbuşirea regimului Putin. De altfel şi alţii, de pildă Francis Fukuyama, nutresc acest gen de aşteptări extrem de puţin probabile. „Ucraina nu este Afganistanul din anii 1980, şi chiar dacă ar fi, acest război nu va dura 10 ani – ci mai degrabă 10 săptămâni”, scrie Ferguson care consideră că strategia se bazează pe o „interpretare dubioasă” a istoriei. „A permite Ucrainei să fie transformată în ruine de către Putin nu este o alegere inteligentă; îi creează şansa de a-şi atinge obiectivul de a face independenţa Ucrainei neviabilă. Putin, la fel ca majoritatea liderilor ruşi din istorie, va muri cel mai probabil din cauze naturale.”

Nu e deloc clar cât de solidă este, pe termen mediu şi lung, unitatea Occidentului, în ciuda mizei enorme în joc. Vin vremuri grele, în plan economic. Sunt alegeri dificile de făcut, de pildă cum se vor poziţiona în viitor europenii faţă de China, cu care întreţin extinse relaţii economice, dacă sprijinul acesteia pentru Rusia se va amplifica. Pentru mulţi dintre ei Beijingul este principalul partener comercial. De pildă, producătorii de automobile germani au investiţii importante în China. „După ce şocul şi dezgustul provocate de invazia din Ucraina vor trece în plan secund în urma presiunile exercitate de ciclurile politice şi economice, va mai rămâne Vestul pe aceeaşi lungime de undă în privinţa lecţiilor de tras din această criză?”, se întreabă The Atlantic.

Până la urmă, nu este deloc clar dacă, în ciuda evidenţelor, lumea occidentală a acceptat mental faptul că suntem economia unui al doilea Război Rece 2.0. Pentru că atunci ar considera miza confruntării din Ucraina una atât de importantă merită să-şi asume şi riscuri mai mari decât cele asumate acum. În funcţie de cum se va finaliza conflictul vom vedea cum se vor poziţiona restul ţărilor din afara spaţiului occidental şi mai ales ce va face China. Care nu doar sprijină ferm Rusia, dar priveşte întreaga scena, rezistenţa Ucrainei, reacţia Vestului, în special a Americii, prin prisma dorinţei lui Xi Jinping de a „rezolva”, odată pentru totdeauna, chestiunea Taiwanului. Iar din acest punct de vedere îi dă speranţe faptul că de partea cealaltă se află o administraţie americană slabă, ezitantă, naivă în aşteptările sale. „China priveşte toate acestea cu un sentiment de tot mai mare certitudine că nu este în competiţie cu Statele Unite din vremea lui Truman şi Kennan”, mai scrie Niall Ferguson. „Pentru că America – cea care a abordat cu atâta încredere în perioada de debut a Primului Război Rece – este ea însăşi acum istorie.” S-ar putea ca atât Xi Jinping, cât şi Putin să supraliciteze, să fie prea siguri de triumful lor asupra Vestului. Nenorocirea este că astfel de estimări eronate au dus adesea la multe tragedii în istorie.

Foto. Alexandru Lăzescu