Ce semnale trimit Statele Unite Chinei prin maniera în care reacționează față de agresiunea Rusiei din Ucraina?

Ce semnale trimit Statele Unite Chinei prin maniera în care reacționează față de agresiunea Rusiei din Ucraina?

Autor: Alexandru Lăzescu

Xi Jinping, care aproape sigur i-a dat lui Putin binecuvântarea pentru invazia Ucrainei, sperând probabil că victoria Rusiei va fi o formalitate, analizează reacţiile tuturor părţilor implicate în contextul dorinţei sale de a tranşa definitiv, în perioada următoare, chestiunea Taiwanului.

Mediatic vedem în aceste zile o combinaţie de relatări emoţionale de pe teren, din interiorul Ucrainei sau din punctele de graniţă cu refugiaţi, analize militare sau altele privind impactul sancţiunilor asupra Rusiei. Din acest ultim punct de vedere se desprinde un fel de satisfacţie privind duritatea sancţiunilor şi semnalul de unitate, peste aşteptări, dat de Occident. Numai că, din păcate, sancţiunile, oricât de severe, nu schimbă deciziile luate de regimurile totalitare sau autocratice. Cum nu au avut efect nici în cazul Iranului sau al Coreei de Nord. Sancţiunile ar putea fi utile, eventual, ca formulă de descurajare a unei astfel de invazii. După ce însă invazia s-a produs, lucrurile se schimbă. Ceea ce lipseşte în prezent este o strategie de război privitoare la conflictul din Ucraina, crede congresmenul american Mike Gallagher (extrem de inteligent şi articulat în chestiuni de securitate şi relaţii internaţionale) în cursul unui dialog recent din seria Hoover GoodFellows purtat împreună cu istoricul Niall Ferguson, profesorul de economie de la Stanford, John Cochrane, şi fostul Consilier pentru Securitate Naţională, H.R. McMaster.

O astfel de strategie ar trebui să evalueze în mod realist care este capacitatea rezistenţei ucrainene de a se opune cu succes unei forţe armate care, în ciuda evidentelor dificultăţi logistice şi ale unei performanţe mult sub aşteptări în zona terestră, are totuşi o superioritate covârşitoare în aer, cu aviaţia şi rachetele de croazieră. Un test important este chiar în acest moment: felul în care va decurge asaltul armatei ruse asupra Kievului. Dacă armata ucraineană continuă să reziste încă o bună bucată de vreme sau, într-un alt scenariu, chiar dacă ruşii ocupă Kievul, dar se vor confrunta în continuare cu o rezistenţă de tip gherilă, eventual cu un guvern retras la Lvov, şi Rusia, dar şi NATO, şi UE se vor afla în faţa unor provocări majore, cu riscuri crescute de degenerare a conflictului.

Este foarte greu ca o armată de ocupaţie, mai ales una cu resurse limitate, aflată într-un teritoriu cu o populaţie ostilă să poată controla situaţia în condiţiile în care graniţele ţării respective sunt poroase, imposibil de securizat. Războiul din Afganistan ilustrează acest fenomen, cu Pakistanul funcţionând ca un teritoriu de refugiu şi bază logistică pentru talibani. Or, Ucraina are o graniţă extinsă la sud cu patru ţări NATO, Polonia, Slovacia, Ungaria şi România. În aceste condiţii, Occidentul, mai ales Statele Unite, au de ales între a înceta sprijinul pentru rezistenţa ucraineană, forţând guvernul Zelenski să intre într-o negociere în condiţii de semi-capitulare sau de a o sprijini în continuare pe linii de suport active prin ţările menţionate anterior.

Prima variantă ar duce nu doar la o discreditare a Occidentului în plan moral, ci şi, prin acceptarea şantajului Moscovei, la o discreditare a capacităţii sale de a descuraja o agresiune în restul Europei. În plus, ar încuraja China în demersul ei de a tranşa chestiunea Taiwanului şi, ca urmare, am asista mai repede decât ne-am fi aşteptat la o schimbare de hegemon mondial, cu America retrasă într-o poziţie de actor secundar. A doua ar introduce, pe de altă parte, riscuri reale, Rusia putând alege să recurgă la acţiuni punitive în spaţiul NATO care, nu va avea de ales, va trebui să răspundă. Însă această opţiune pune şi Rusia, care ar realiza că şantajul său nu dă rezultate, în faţa unei decizii complicate şi extrem de riscante pe care ar fi greu să şi-o asume.

Dacă şi cât de curând s-ar putea pune capăt operaţiunilor militare, şi în ce formă, depinde în mare măsură de analiza de tip costuri-beneficii pe care o face fiecare parte, dar şi de factori de regulă mai puţin luaţi în calcul. De pildă măsura în care Putin ar putea oferi pe plan intern imaginea unui succes. O problemă de care se loveşte este aceea că teza de bază comunicată ruşilor ca justificare pentru invazie, aceea că marea majoritate a populaţiei Ucrainei s-ar afla sub opresiunea unei „şleahte de narcomani neo-nazişti” (descrierea îi aparţine lui Putin) devine tot mai greu de susţinut dacă operaţiunile militare se prelungesc. Dar şi de partea Kievului este greu de acceptat, în ciuda pierderilor enorme, ideea de a ceda, nu doar de facto, ci şi de jure, controlul asupra „republicilor separatiste” al căror număr ar putea creşte prin declararea unora noi de-a lungul litoralului Mării Negre (sunt indicii în acest sens). Oricum, s-a văzut că nici un progres semnificativ în materie de negocieri nu a avut loc după întâlnirea miniştrilor de externe ale celor două părţi găzduită de Turcia. În afară de decizia de a renunţa la aderarea la NATO, anunţată deja de preşedintele Zelenski, celelalte condiţii puse de Rusia sunt greu de acceptat.

Europenii par tentaţi să încerce să obţină sprijinul Chinei pentru a-l determina pe Putin să ajungă la o soluţie de încetare a războiului. A fost o declaraţie a lui Joseph Borrell în acest sens şi am văzut că şi Beijingul ar cocheta cu ideea. Ceea ce ar fi ironic, o ironie amară, pentru că dacă nu ar fi avut asigurat sprijinul lui Xi Jinping, Putin ar fi fost reticent să decidă invazia. Însă ar fi şi o mare eroare, pentru că astfel s-ar deschide larg porţile Europei, în glorie, pentru un Xi Jinping pe post de salvator providenţial. O altă eroare este aceea de a exagera divergenţele ruso-chineze, plecând de la constatarea că un război care trenează şi percepţia negativă pe plan internaţional asupra Beijingului prin asocierea sa cu Moscova deranjează China. Este adevărat, China încearcă o anumită distanţare de Rusia la nivel declarativ, dar rămâne în continuare ferm ataşată alianţei strategice dintre cele două părţi. Chiar dacă este un mariaj strategic de convenienţă, pentru că asimetria populaţiei face Rusia vulnerabilă în zona Siberiei, în acest moment şi Putin, şi Xi sunt determinaţi să acţioneze în concert pentru a modifica în favoarea lor actuala ordine mondială.

În general Joe Biden a primit aplauze pentru maniera în care a gestionat criza. Dar sunt ele meritate? După cum remarca H.R. McMaster, eseul de 7000 de cuvinte, plin de referinţe istorice, în care scria că ucrainenii şi ruşii sunt acelaşi popor, a fost publicat de Putin vara trecută în august, după dezastruoasa retragere americană din Afganistan. Dar au fost şi alte semnale care l-au făcut pe Putin să considere că riscurile unei intervenţii armate generalizate în Ucraina ar fi acceptabile, mizând pe tipul de reacţii şi sancţiuni din trecut. De pildă, decizia lui Biden de a renunţa la sancţiunile menite să împiedice finalizarea gazoductului Nord Stream 2 şi aceea de a limita fluxul livrărilor de armament letal către Ucraina. Motivaţiile fiind eliminarea iritărilor bilaterale în relaţia cu Berlinul, pe subiectul Nord Stream 2, iar în cazul Rusiei credinţa naivă că dacă America întreţine un dialog cu Rusia (să nu uităm, Biden şi Putin s-au întâlnit în iunie anul trecut la Geneva) şi, cu astfel de decizii, va acţiona în sensul diminuării iritării Moscovei, se vor tempera tensiunile din Europa. Astfel, Rusia va fi „parcată”, una dintre expresiile plastice utilizate, aşa că Washingtonul se va putea concentra pe competiţia geostrategică cu China. Cât de eronate s-au dovedit analizele administraţiei Biden s-a văzut atunci când Putin şi Xi Jinping au semnat un partenariat strategic înaintea ceremoniei de deschidere a Jocurilor Olimpice de iarnă de la Beijing. Apoi, nu au ajutat deloc nici insistenţele repetate ale preşedintelui american, dinaintea declanşării invaziei în Ucraina, că NATO nu va interveni direct în conflict.

Reacţiile occidentale faţă de invazie, de la sancţiunile financiare, la cele simbolice, în plan cultural sau sportiv, care captează pe moment toată atenţia, abat discuţia de la o analiză de ansamblu asupra consecinţelor strategice pe termen mediu şi lung ale celui mai destabilizator conflict militar din Europa, de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial încoace. China fiind principalul beneficiar. Un prim avantaj este extinderea dependenţei Rusiei de China, marja de joc a Kremlinului în nou context este sever restrânsă. Sunt şi unele avantaje tactice de moment, precum cumpărarea de petrol şi gaze la preţuri semnificativ reduse. Însă probabil cel mai important este accelerarea demersului comun de încercare de de-dolarizare a lumii prin dezvoltarea unui sistem financiar paralel care să-l înlocuiască treptat pe cel actual, unul dintre elemente fiind sistemul de tranzacţii bazat pe SWIFT. După cum avertizează Niall Ferguson, acest pilon de bază al hegemoniei americane, alături de cel militar, a fost oricum fragilizat printr-o utilizare excesivă în ultimele două decenii. Tot el mai subliniază un alt aspect important care probabil este analizat cu atenţie la Beijing: faptul că Statele Unite sunt reticente să se angajeze militar, îşi duc războaiele apelând la sancţiuni, sancţiuni care ar fi practic imposibil de abordat în cazul Chinei. De unde se pot trage învăţăminte privitoare la Taiwan. În fapt, Joe Biden nu scapă nici o ocazie să excludă faptul că NATO s-ar putea implica într-un război direct cu Rusia în Ucraina pentru că astfel, spune el, s-ar putea ajunge la un al treilea război mondial cu o putere nucleară. De unde rejectarea cererii Ucrainei de instituire a unei zone de interdicţie aeriană. E interesant de subliniat că solicitarea este perfect acoperită din punct de vedere legal pentru că ucrainenii au tot dreptul să facă o astfel de cerere privind spaţiul lor aerian. Acum Joe Biden ameninţă că Rusia va plăti un „preţ sever” dacă utilizează arme chimice. Dar e greu de crezut că o astfel de retorică mai poate impresiona Moscova în condiţiile în care Washingtonul şi NATO şi-au precizat deja, fără nici un fel de ambiguitate, „linia roşie”, excluderea implicării directe.

E adevărat, în paralel, Casa Albă dă asigurări că lucrurile se schimbă radical dacă „se încalcă chiar şi cu doar 1 inch” teritoriul unui stat NATO. Însă privind lucrurile în contextul războiului din Ucraina percepţia privind garanţiile de securitate occidentale (oferite în 1994 şi Kievului la schimb cu trimiterea rachetelor sale nucleare în Federaţia Rusă) nu mai este la fel de solidă ca în trecut. Iar asta este o poziţie foarte convenabilă pentru China care poate trage concluzia, în ciuda a ceea ce numim „ambiguitatea strategică” exprimată la Washington, că americanii nu ar risca, din acelaşi motiv, nici un război mondial pentru Taiwan cu o altă putere nucleară. Realitatea este că descurajarea funcţionează doar atunci când adversarii sunt convinşi nu doar că ai resursele, capacitatea militară pentru a-i contracara, ci şi voinţa de a o face. Din acest punct de vedere tot ce vedem acum prin poziţia faţă de războiul din Ucraina poate fi interpretat de China drept un semn de vulnerabilitate în contextul Taiwanului.

Foto. Alexandru Lăzescu