Gânduri la șase ani de la debut

Gânduri la șase ani de la debut

Autor: Lili Crăciun (Oradea)

Scria cineva că lansările de carte au devenit ipocrite, un fel de parastas. Sau nuntă. Eu merg la lansarea cărții tale pentru ca tu să vii la lansarea cărții mele. Am fost la 20 de lansări, voi avea 20 de oameni în sală la lansarea mea. Ne schimbăm cărțile între noi, suntem amabili, zâmbitori, punem poze din unghiuri care ne avantajează, criticăm numai pozitiv și… nici măcar nu citim cartea, o aruncăm într-un colț. Cel mult o răsfoim și, dacă autorul ne este prieten, avem o datorie de plătit către el, e din gașca noastră, tragem câteva fraze sforăitoare, cu un limbaj de tinichea, greoi, pentru ca să dăm chipurile substanță operei lui dar și inteligenței noastre de critic, folosind aceleași fraze cu cele de ieri sau de acum trei zile – scrise pentru alți autori. Modificăm pe ici pe colo, în stil caragialesc și gata critica.

Totul a devenit ipocrit sau așa a fost mereu? Nu știu.

Și premiile literare au același traseu: eu îți dau premiul ție pentru că știu că, atunci vei decerna tu premii, mi-l vei da mie. Se dau premii pe amiciții, prietenii, pe… Oricum, banii de premii nu-i scoți din buzunar. Ba, mai mult, altcineva îmi șoptea că nici nu iei banii de premiu acasă, te bucuri de hârtie – care pare că-ți dă valoare literară – iar banii rămân  în buzunarul organizatorilor. O fi așa? Nu știu nici asta, am ales să stau deoparte. Nici nu mai vorbesc de ilaritatea concursurilor: toate sunt internaționale, mondiale. Ar fi un dezastru de nedescris, o lovitură dată orgoliilor scriitorilor, dacă ne-am uni cu Republica Moldova și s-ar întoarce românii din Diaspora acasă. N-am mai avea premii denumite numite pompos: Concursul internațional de poezie (din Dealul Ploii sau satul Cucuieții Veseli).

M-am întrebat de ce toate astea. Nu mai există oameni care citesc pur și simplu, fără să viseze să devină scriitori (sau sunt deja), oameni cărora le place lectura sau scriitori care vor să știe cu adevărat dacă scriu bine sau nu? De ce scriitorii (dar mai ales criticii) nu admit în grupul lor un nou venit, nu bagă în seamă cartea unui scriitor nou decât dacă a sunat un amic din gașcă – adică la recomandare, nou – venitul e fiul/fiica/nevasta/cuiva care ar putea mâine să-i ajute, cel nou are bani să ungă orgoliile sau să ofere plăceri…

Sunt de puțini ani pe drumul literaturii. Nu știu dacă scriu bine sau nu, mi se pare sinistru să mă critic sau să mă laud singură. Știu doar că am avut peste 100 de lansări în România și în unele țări unde locuiesc românii plecați și că, în fiecare localitate – cu rare excepții, sala a fost plină. De cititori. Între 40 și 100 de oameni. Oameni care cumpără cărți și chiar le citesc. Unii dintre ei sunt și scriitori dar, cu siguranță, n-au fost la lansarea în speranța că voi veni și eu la lansarea cărților lor, nu s-au gândit să le întorc serviciul ca la nuntă. Ori la parastas. Nici n-aș fi avut cum, ne despart sute de kilometri.

La debutul din 2015 – cu docu – romanul (Călătoria; Desculță pe cioburi de oglindă, în ediția a doua) am crezut că lumea a venit din curiozitate, fiindcă eram o apariție. Scrisesem o carte despre drama femeii în comunism, cartea era o mărturisire, eram încă notar dar anunțasem pe facebook că voi pleca din profesie. Ce mai, o ciudată! Mai eram și un fel de Gică Contra, neafiliată unui partid, fără a iubi pe vreunul, criticând sau lăudând de-a valma. Păream un exponat de bâlci, la care te duci din curiozitate. Când, șase luni mai târziu, a ieșit pe piața literară cea de a doua carte (Menajerele soacrei mele – cu povestiri care, în marea lor majoritate, fuseseră postate și pe blog) am avut surpriza ca cititorii primei cărți să o dorească și pe aceasta, fără ca vânzările primului roman să se încheie. Au apărut și cititori noi. Ei, poate vor să vadă ce dracu’ mai scriu de când nu mai sunt notar, mi-am spus. Apoi n-am mai publicat doi ani – fără ca peste primele două cărți să se aștearnă praful ori tăcerea comenzilor. În 2018 am ieșit în lume cu două cărți: un roman (Prizonieri ai umbrelor) și un volum de versuri (Între relativ și absolut). Și am avut din nou surpriza (de fapt, ar trebui să scriu bucuria) ca sălile, din localitățile unde am avut lansări, să fie tot pline. Săli cu oameni care n-au venit nici ca la parastas, nici ca la nuntă. Cu oameni care mă știau deja de niște ani, de la primele cărți, cu oameni noi care au auzit de mine sau m-au citit împrumutând de la alții cărțile. Care își doreau cărțile noi dar și exemplare din cele vechi („Vreau să le am în bibliotecă, chiar dacă le-am împrumutat de la o amică și le-am citit”). N-ar trebui să uit să scriu că, la doi ani de la debut, a apărut primul roman în librăriile din patru țări de limbă spaniolă, varianta tradusă, grație unei edituri din Spania (Tandaia). Cartea a fost tradusă de o româncă care locuiește în Spania. Dacă s-a gândit cineva că în țară am avut pile, la Tandaia n-ar mai fi mers. Au urmat în 2019 alte două apariții editoriale: Pașaport spre paradis (roman) și Șopârle cu cheiță (povestiri notariale) iar sălile au fost la fel de pline, cititorii vechi nu s-au plictisit de întâlnirile cu cărțile mele. Au apărut și cititori noi, am și astăzi comenzi la toate cărțile. Pandemia și interdicțiile ei m-au oprit din periplul prin țară, au stopat întâlnirile cu publicul dar încă mai sunt oameni care vor să mă citească.

M-a întrebat un scriitor cum fac de sunt atât de mulți oameni la lansările mele. O întrebare pe un ton suspicios, bănuitor, o întrebare tendențioasă care sugera că am o tehnică anume, o metodă secretă care excede, însă, valoarea literară. N-am știut ce să-i răspund, rămăsesem fără grai.

Nu fac nimic special. Poate că scriu sincer. Poate că oamenii se regăsesc în cărțile mele, se identifică într-un fel cu personajele. Poate că… scriu bine. Cât despre lansări, m-am dus în orașele în care am fost invitată, în care am sperat că sunt dorită. Au fost și orașe în care aș fi vrut din tot sufletul să ajung dar nu s-a putut. Fie nu s-a găsit nimeni să organizeze lansarea, fie n-a fost să fie. Organizatorii au fost mai cu seamă dintre cititori. Oameni care m-au apelat pe facebook și mi-au spus că mă vor la ei acasă. Pe cei mai mulți i-am cunoscut atunci, în ziua lansării. Ei s-au ocupat de sală, de reclama evenimentului, au invitat scriitori care să mă prezinte, au atenționat presa, și-au adus prietenii la lansare. Uneori s-au ocupat și de cazare, pe banii lor. Oameni care m-au îmbrățișat de parcă eram prieteni vechi. Așa i-am simțit. N-am să dau nume. Se știu, sunt pentru mine ca niște stele, le simt lumina și în întuneric. La Oradea, Ploiești, la Măneciu; la Iași, Suceava, Botoșani, București, Constanța; la Aleșd, Sîntandrei, Satu – Mare, Negrești Oaș, Sibiu, Brașov, Arad, Petroșani, Timișoara dar și la Roma, Bologna, Torino, Milano, Barcelona, Madrid… peste tot am cunoscut oameni. Dornici de întâlnirea cu cartea, cu autorul. Cu mine, dacă e să fiu orgolioasă. Lansări în biblioteci, în librării, în Case de Cultură dar și în licee sau… în penitenciar.

Nu vreau să-i uit pe scriitorii care mi-au făcut drumul lin, având încredere într-o necunoscută: Nina Ceranu, Florin Iaru, Liviu Antonesei, Lucia Olaru Nenati, Ion Drăgușanu, Valeriu Butulescu, Mihai Barbu, Cornel George Popa, Eugen Șerbănescu, Felician Pop, Doina Popescu, Florian Chelu. Le mulțumesc.

Am trezit curiozitatea și unor jurnaliști, care au scris despre cărți sau despre mine, mi-au luat interviuri. Amintesc pe Irina Călin (Radio România Internațional), Silviu Labiș (TVArte), Leonard Relea (Revista Timpul), Cornel Drinovan (Radio Tentacion – Madrid), Dana Oprica (Radio Villalba – Madrid), Nina Ceranu (Revista Argeș), Florin Ardelean (Revista Arca), Liviu Antonesei (revista Bucovina Culturală), Victor Rusu (Revista Caligraf). Sunt mulți, cei de mai sus sunt doar exemple. Și-mi cer iertare de la cei pe care i-am omis.

Am și dezamăgiri? Sigur. Am pierdut în acești ani prieteni, de parcă succesul (aparent sau real) a avut rolul să rupă legăturile dintre noi. Nu fac proces de intenție nimănui, nici nu vreau să mă apăr – apărările între doi oameni care nu se mai înțeleg sunt inutile, pot degenera. Tac și trec mai departe, consider că fiecare are dreptul să se înconjoare de oamenii pe care și-i dorește, care îl doresc.

Însă nu pot să tac față de dezamăgirile pe care le-am simțit în fața tăcerii zgomotoase a criticilor. Repet, nu știu dacă scriu bine sau nu. Însă, atunci când vezi săli pline la lansarea unei necunoscute, ar trebui să te întrebi ce se întâmplă. Și le-au văzut, vă asigur. La prima lansare nu-ți pui întrebări, la a doua consideri că o fi o simplă întâmplare… dar timp de șase ani au fost săli pline. Chiar și la țară, în biblioteci comunale. Asta în vreme ce la alții bate vântul. Sau, cum spunea la lansarea de la București din 2018 Valentin Ajder (Editura Eikon, vinovată de apariția a două cărți): „Câtă lume e azi aici! În general autorul e mândru dacă în sală sunt 7-10 oameni iar Lili Crăciun are sălile pline”. Adaug, cei 10 fiind ăia care te așteaptă la parastasul (sau nunta) cărților lor. Măcar de curiozitate și tot aș fi vrut, dacă eram critic sau conducător de revistă literară, să văd ce mama naibii au cărțile (sau Lili Crăciun) de adună atâția oameni în jurul ei. Nu e bogată, om politic, n-are o funcție care să atragă. Și nici nu merge la nunțile altora, e o independentă ciudată.

Aș putea să dau eu un răspuns. Dar, așa cum procedez în romane, lansând la final doar ipoteze și lăsându-i pe cititori să aleagă continuarea, voi face și acum la fel. Poate e orgoliul celor intrați mai de mult în literatură. Se consideră zei și niciunul dintre cei noi n-ar avea cum să mai încapă în templu, mai ales dacă sunt „ai nimănui”. Poate că țin cu dinții de glorie, chiar aparentă, oferită de temenelile celor fără valoare și pe care, tocmai din pricina asta, îi susțin. Poate că le este frică de apariția unuia mai bun decât ei și nu vor să-i recunoască valoarea, poate că n-au tăria lui Vasile Alecsandri – care s-a înclinat la apariția lui Eminescu. Poate că se așteaptă (ca medicul de la Roman, din primul meu roman) să cazi în genunchi, să le dai plicul și să-i rogi să te bage în seamă. Sau, poate, motivul este banal: banii pentru literatură sunt limitați. Iar apariția unui scriitor nou ar însemna ca ei să se împartă la mai mulți. Cum s-ar mai putea ține paranghelii timp de trei zile, dacă cei din fruntea bucatelor ar accepta și scriitori noi, care vor să vorbească despre cărți cu cititorii și nu cu paharul de vin sau cu oala de sarmale, toate plătite de diverse instituții?

Nu mă adresez în articolul de față criticilor, de asta am și adoptat un stil colocvial, familiar, direct. Mă adresez vouă, celor care mă citiți. Rândurile de față vin ca un fel de explicație de ce nu… dacă v-ați pus întrebări. Dacă nu v-ați pus, cu atât mai bine.

Foto. Lili Crăciun