Protestele din Cuba creează probleme curentului radical progresist din America (II)

Protestele din Cuba creează probleme curentului radical progresist din America (II)

Autor: Alexandru Lăzescu

Atunci când ţările în care se aplică politicile socialiste intră invariabil într-o criză profundă, ajung în ruină economică şi la proteste reprimate brutal, ampla falangă progresistă din zona politică, academică şi din mass media din Occident ne explică că motivul este că acolo nu se aplica cu adevărat socialismul.

Generaţia Millenials are o percepţie pozitivă despre Socialism şi, spre deosebire de trecut, a devenit activă în plan politic, un efect al atmosferei culturale din campusuri care stă la baza popularităţii unor mişcări radicale de stânga ca BLM sau Extinction Rebellion şi a unor fenomene ca Greta Thunberg Effect sau Cancel Culture. În 2019 Telegraph a publicat o serie de interviuri cu tineri conservatori în care aceştia se plângeau că sunt ostracizaţi de colegii lor pentru că nu au simpatii de stânga, aşa ca „tinerii normali”. În „Generation Left” (2019), Keir Milbum scrie că actuala generaţie este cea mai radicalizată, spre stânga, din ultimele decenii. În opinia lor, fără îndoială indusă în şcoală şi în facultate, doar Socialismul poate rezolva probleme precum „Schimbările Climatice” sau „Rasismul”. Iar mass media dă o consistentă mână de ajutor. De pildă „Teen Vogue”, ediţia pentru tineri a magazinului „Vogue”, care de regulă aborda teme legate de modă şi bârfe mondene, a făcut în ultimii ani o schimbare de politică editorială de 180 de grade publicând articole critice faţă de capitalism şi laudative faţă de activiştii şi ideile socialiste şi comuniste. De exemplu, în ediţia din 20 noiembrie 2019, găsim un text cu titlul „Bernie Sanders îşi împărtăşeşte planul său pentru o revoluţie a clasei muncitoare”. Alte titluri: „Cum pot critica capitalismul chiar şi de pe iPhone”, „Cine este Karl Marx: să facem cunoştinţă cu savantul anti-capitalist” (10 mai 2018), „Pandemia de coronavirus ilustrează eşecul capitalismului” (24 martie 2020).

Aşa că nu este deloc surprinzător că într-o cercetare sociologică întreprinsă în Marea Britanie de Kristian Niemetz, de la Institute of Economic Affairs, cei din generaţiile Millenials şi Zoomers asociază socialismul cu cuvinte precum „egalitate”, „echitate” şi „oameni”, în timp capitalismul este asociat cu cele ca „exploatare”, „inechitate”, „corporaţii”. Tinerii sunt în proporţie masivă, 72 de procente, favorabili naţionalizării industriilor importante şi pentru o intervenţie masivă a startului în societate. În plus, iată un detaliu semnificativ, ei cred că socialismul este o idee bună care a eşuat în trecut, de exemplu în Venezuela, doar pentru că nu a fost implementat aşa cum trebuie.

Credit Foto: Linkiesta.it

În ceea ce priveşte Cuba, suntem probabil exact în acest punct ca motivaţie, din cauza ultimelor proteste şi reprimării lor brutale. Este etapa finală a unui ciclu descris de acelaşi Kristian Niemietz în volumul „Socialismul: o idee eşuată care nu moare niciodată” în care trece în revistă maniera în care politicienii şi intelectualii progresişti s-au raportat şi se raportează la evoluţiile din ţările comuniste. Prima etapă este cea a „lunii de miere”, aceea în care la debutul perioadei lucrurile par să meargă bine, în ciuda „criticilor rău-voitoare” ale neo-liberalilor. Aşa s-a întâmplat în URSS, care a cunoscut la început rate mari de creştere sau în Coreea de Nord care a avut şi ea un ritm de creştere economică superior celui din Coreea de Sud. În faza a doua, când încep să apară problemele acestea sunt puse pe seama unor accidente nefericite sau intervenţiei unor forţe ostile. De pildă vremea nefavorabilă este vinovată pentru eşecul reformelor agricole sau, în cazul Cubei, de vină nu ar fi gestiunea economică dezastruoasă a economiei de către Partidul Comunist, ci embargoul instituit de Statele Unite, o retorica marca BLM. Problema este însă că, la un moment dat, criza sistemului capătă amploare. Economia literalmente se prăbuşeşte, se ajunge la ruină şi mizerie socială, aşa cum s-a întâmplat în Zimbabwe sub conducerea lui Robert Mugabe sau în Venezuela în perioada regimului Chavez-Maduro. Ei bine, în acest punct, soluţia miraculoasă este să se spună că de fapt socialismul nu a eşuat, pentru că nu a fost în realitate implementat. Asta începem să auzim acum şi în ceea ce priveşte Cuba şi este ceea ce am auzit şi în cazul Venezuelei. Deşi cei care avansează această teorie salutau cu entuziasm doar cu câţiva ani în urmă politicile implementate în ţările cu pricina. În fapt, după cum scrie Niemietz, chiar „stalinismul” nu a mai fost „cu adevărat socialism” decât destul de târziu, când eşecurile sale erau prea evidente. Apologeţii stalinismului, precum Upton Sinclair sau Jean Paul Sartre, ai cărui discipoli, în frunte cu Pol Pot, sunt responsabili cu genocidul cumplit din Cambodgia, nu au ezitat să justifice chiar crimele făcute în numele „edificării societăţii socialiste”. De pildă, în opinia primului, întotdeauna în istorie perioadele de mari schimbări sociale au fost însoţite de crime. În timp ce Sartre era de părere că „orice regim trebuie să-i elimine pe cei care i se opun şi nu văd altă cale decât moartea, pentru că întotdeauna poţi ieşi viu din închisoare”. Adăugând cu un cinism şocant că „revoluţionarii francezi din anul 1793 nu au omorât probabil destui oameni”.

Retorica şi poziţionările progresiste sunt în bună măsură similare celor din perioada comunistă. Şi atunci se mergea pe ideea internaţionalismului proletar (un fel de globalizare cu o ideologie comună comunistă, la fel ca si ideea de lume globală liberală de astăzi) şi pe discreditarea ideii de naţiune. Se aplica, de asemenea o riguroasă politică de cadre, pentru eliminarea „elementelor duşmănoase”, singura diferenţă fiind aceea că acum criteriile aplicate fac trimitere la „rasism”, „supremaţie albă”, „trans-fobie” sau orice alte acuze similare.

Foto. Alexandru Lăzescu