Arta slugărniciei la politrucii aborigeni
4 min readArta slugărniciei la politrucii aborigeni
Autor: Liviu Antonesei
Mă uit la o fotografie apărută pe site-ul Cotidianul – de altfel o voi prelua drept ilustrație – și mă minunez, rîd, fac cruci contra deochiului. Văd acolo o adunătură de bărbați și femei cu măști pe obraz și cu mîna dreaptă la chiept, în dreptul inimii. Prima dată, am crezut că este o fotografie luată la vreo întrunire oficială americană, la care se cîntă imnul. Cunoșteam postura din puzderie de fotografii, filme și emisiuni de televiziune. Titlul articolului și recunoașterea unora dintre mutrele mascate, m-au ajutat să-mi dau seama că era vorba despre o adunătură oficială a PNL. Momentul în care se cînta imnul, al patriei bănuiesc, nu al Americii, deși gestul te pune pe gînduri. În fapt, adoptarea acestei posturi datează de vreo douăzecișicinci de ani, iar debutantul a fost președintele Emil Constantinescu. Totuși, în cazul lui, nu aș folosi chiar termenul slugărnicie, ci pe acela redus la jumătate, semi-slugărnicie. Pe vremea lui, România lupta din greu pentru intrarea în structurile europene și mai ales euroatlantice, vulnerabilă la capitolul securitate cum se întîmpla să fie. Dsale i s-o fi părut oportun pentru interesele țării să procedeze la această cumva maimuțăreală. Sau l-o fi sfătuit vreun ager consilier.
Nu-mi amintesc ca alți demnitari ai vremii să fi procedat la fel, iar dacă vor fi existat, aceștia au vrut probabil să-i facă o plăcere președintelui, să se pună bine cu el. Îmi amintesc însă o întîmplare de pe vremea, cam aceeași, cînd eram un fel de demnitar și am făcut o vizită în Statele Unite, mai precis în Minnesota. La înîlnirea cu guvernatorul statului, între noi, steagurile USA, României, al Minnesotei și al… județului Iași, pe care îl păstoream! Cred că guvernatorul mă socotea omologul său, bănuind că județele sînt tot un fel de state. Și dacă așa a socotit omul, la începutul întrevederii s-au intonat cîteva măsuri din imnurile celor două țări. Spontan, poate din amabilitate pentru curtoazia gazdei, mi-am pus și eu mîna dreaptă la chiept, în dreptul inimii. Mi s-a părut că a zîmbit, dar mai degrabă de curiozitate. La un pahar de whiskey de după partea oficială, poate pentru că mă uitam întrebător la el, mi-a spus vă nu e nevoie să pun mîna la inimă cînd se cîntă imnul, e un obicei de-al lor și oricum e vizibil că respect și iubesc America. La întrebarea mea, mi-a spus că nu e interzis neamericanilor, dar pare cumva nepotrivit la ceilalți. Bun, am învățat lecția și în veci n-am mai pus mîna la chiept indiferent ce imn se cînta.
Agentul Petrov, pe cînd era însărcinat cu președinția României, sub nickname-ul Băsescu, a păstrat gestul doar că îl făcea mai rar, oricum dreapta era mai obișnuită cu paharul, iar slugărnicia absolută și-a dovedit-o prin celebra declarație despre felația aplicată Marelui Licurici. Dar și prin fapte. Prin el și prin piticania ce-i servea de premier, a făcut puzderie de favoruri aliatului strategic și poate și mai multe reprezentanților acestuia, corporații, diplomați, servicii. N-a fost vreunul care să nu obțină de la România ce și-a dorit. Pînă și codul muncii în versiunea Petrov – Piticul a fost promovat într-o versiune, susținută de asociația investitorilor americani, pe care aceștia n-ar fi avut curaj s-o promoveze la ei acasă. Dar la Porțile Orientului, cu Petrov la putere, se putea orice.
Și cum vedem, se poate orice și sub actualul prezident! Gestul cu mîna la inimă a devenit atît de frecvent încît mă tem că s-ar manifesta reflex și dacă i s-ar cînta imnul prin somn. Dar asta e nimic pe lîngă faptele ce țin de „meandrele concretului”, miliarde de dolari cheltuite pe avioane la mîna a doua, rachete uzate moral, dar plătite anticipat și care întîrzie și cîte alte minunății. De pildă, șirul de mînării cu gazele de la Marea Neagră. Dar a primit și România ceva prin cel mai înalt reprezentant al său, o șepcuță de doi dolari de la Trump! Este plină presa care mai dă semne de autonomie de date, cifre, anchete etc. Dar cui îi pasă? Cîinii latră, caravana trece! Constatam cîndva că România nu mai are o politică externă. Nu mă refer la partea de politică în comun din cadrul UE, ci la cea în care are libertate de mișcare. Doar că libertatea se manifestă doar prin mișcarea aprobatoare a capului. Nu e greu de văzut că nu are nici politică internă devreme ce toate legile importante ne sînt făcute de alții, de bună seamă că nu în interesul nostru. Prin urmare, fotografia de la care am început articolul nu este altceva decît punerea în acord a fondului cu forma și reflectă statutul nostru de semicolonie. Dar ca să meriți pînă și statutul acesta, se vede treaba că trebuie să fii integral slugarnic, slugarnic pînă la capăt…
(2 Iunie 2021, în Iași)
Foto. Liviu Antonesei
