Poezii

Poezii
Autor: Mărioara Vişan (Italia)

Avatar
(în oglinzile infinite ale sufletului)

În oglinda din peretele conștiinței
ochii pe jumătate închiși, plictisiți
de aceleași imagini ale inocenței omenirii,
clipesc, a ,,încetați cu mascarada asta ,
ceea ce numiți voi viață e doar
uitare de sine, abandonare în abis”.
Apoi unul câte unul,
se închid în somnul rațiunii.
Din oglindă Avatarul existenței în duplex
arată cu degetul spre masca din suflet.
Lumi oarbe, cu gânduri sinucigașe,
trec în șir chinezesc prin viață
privindu-se în oglinzile infinite ale sufletului,
speriați de mascații ce le suflă în ceafă,
chiar la un metru distanță.
Tot se simte în aer tristețea de a fi doar
al existenței tale o copie sau
o ușoară urmă de Avatar,
îți râde în nas Destinul.
,,Omenirea doarme visând
fără mască să trăiasc iar
şi să iasă din al realității rând.”

Petale strivite de pași

Nu există un alt drum.
Doar acesta, în care macii
sunt sacrificați inutil.
Nu există un alt drum
doar drumul către zidul indiferenței,
spre care- aleargă omenirea desculță.

Cu fiecare metru parcurs
mă îndepărtez de linia de sosire
de la marginea zidului înalt.
Doar ei, macii, atât de delicați,
se lasă călcați în picioare
transformându-se într-un covor
de petale strivite de pași.

Dans de sânziene

Cu brațele de sânziene pline
alerg prin visul unei nopți de vară.
Cu flori și-nmiresmate ierburi
poiana alunecă parcă spre ceruri
rămâne în juru-mi doar un foșnet de platani
și de ferigi plăpânde
tulburându-mi timpul tăcerii.

Misterioase clipele visării!
Prin fața mea trec grupuri de sânziene nebune
transformate în balerine
și simt cum în această noapte de vară
au readus la viață străina din mine
dansând în poiană pentru ultima oară.

Albastru de poveste

Doare dorul de albastru,
dor de Voroneț.
Albastru din copilărie ,
,,sâneala” de pe dragi pereți.
Albastrul sângelui din glie,
albastrul norilor răzleți.
Mă visez un bob de rouă
în cerul de-un albastru infinit,
ce-n glezna ta înrourată,
suspin în gingaș pas de dans,
pe muzica de vals,
când în povestea cu ,,a fost o dată”
un prinț m-a părăsit,
pentru o viață nouă,
dintr-un albastru infinit.
De-atunci în inima mea plouă,
cu-albastrele flori de cicoare,
grădini de lacrimi au ieșit,
din fiecare floare…
sfârșit.

Ultima

Ultima privire înspre trecut.
Ultima mângâiere.
Ultimul cuvânt.
Ultimul sărut.
Ultima amintire.
Ultimul suflu în aparate.
Ultimul gând.
Ultima pagină de carte.
Ultima privire plangând.
Ultima mască pe față
Ultima strângere de mână
Ultima suflare de viață
Ultima strigare spre Lună.
Ultima pagină din psaltire
Ultimul om pe pământ
Ultima zi spre nemurire
Ultimul Cuvânt.

Invizibilii

Pași ușori prin nisipul umed al mării
se pierd sub valul înspumat
luna nu-i găsește în tabloul înserării
totuși există, o urmă au lăsat
pe nisipul fin.

Invizibili pentru cei ce nu cred în vise
pași făcuți spre diafane lumi
ale fetelor morgana din lumi interzise
din poveștile vechilor străbuni
în timpul divin.

Umbre ce se pierd în noaptea minții
invizibili ce trăiesc în oglinzi paralele
am uitat ce ne-au învățat părinții
ne mințim că suntem iele
în lumile ce vin.

Foto. Mărioara Vişan