„Scriu… cu litere–stele”

„Scriu… cu litere–stele”

Autor: Ada Stuparu

Raportarea destinului uman la spațiul celest este una dintre temele cu mari resurse de semnificații în panorama liricii universale, prin motive prezente în toate epocile literare, în creații reprezentative. Deosebit de bogat în resurse expresive, motivul stelei a contribuit la îmbogățirea continuă a literaturii, fiind prezent din creația folclorică, până în cea din contemporaneitate. Spre cer se îndreaptă și rugăciunea omului animat de sincera credință din care izvorăsc iubirea, bunătatea, mila și curățenia sufletească, trăiri care, plămădite în versuri inspirate, devin mesaje puternice, în căutarea drumului spre lume. Un astfel de mesaj se regăsește în Foșnet stelar[1] de Alexandrina Tulics, poetă născută la Sfântu-Gheorghe, Covasna, stabilită de mai mulți ani în SUA, autoare a mai multor volume de poezii de o factură aparte.

Investigația hermeneutică, pornind de la titlul incitant ales de autoare, Foșnet stelar, îndeamnă cititorul la o meditație asupra modului în care se produce contactul cu realitatea și prelucrarea artistică. Se poate distinge în această structură nominală conștiința faptului că ceea ce poeta receptează și transmite este doar un ,,foșnetˮ din lumea stelară, semn al unei atitudini pătrunse de înțelegerea limitelor omului în descifrarea tainelor universului. Ceea ce i se poate oferi este doar o parte infimă, un foșnet venit din infinit, sugerează poeta. Este semnul pe care caută să îl descifreze prin poezia ei, căreia i se încredințează funcția magică de cunoaștere.

Foșnet stelar este o carte de versuri care se adresează, în mod evident, inimii și spiritului, dar și conștiinței, din perspectiva omului animat de dragostea pentru Dumnezeu și pentru semenii săi. Prezența reperelor creștine este o dominantă care îmbogățește repertoriul ideatic al poemelor și potențează resursele de expresivitate. Se distinge, în acest volum, opțiunea pentru sinceritatea trăirilor și spontaneitatea ideilor, majoritatea în tangență cu actualitatea, izbutind o aleasă combinare între mărturisirea credinței și trăirile mundane. Suflul poetic este puternic animat de iubirea creștină. Vom regăsi frecvent în aceste poeme aspecte semnificative ale contemporaneității, mai ales raportarea omului la domeniul sacralității, ca în poeziile Să-mi cânte, Pasărea iubirii, Sfânta părtășie, Te port, la sacrificiul christic, în Iubite Tată, nu le ține-nseamă,/ iartă-i că nu știu ce fac sau la umanismul sincer și profund al aspirațiilor către dumnezeire, ca în Acesta-i leacul ce-mi doresc, Eu n-am plecat, te-aștept să vii etc.

Bine structurat în secvențe tematice, volumul stabilește conceptele principale în jurul cărora poeta își desăvârșește construcția lirică. Primul dintre acestea, Laudă și  închinare, plasează confesiunea lirică, de la început, în zona aspirațiilor, prin repetiția optativului ,,Aș vrea…ˮ din poemul ʾMbrăcați în îngeri de lumină, un poem programatic, o metaforă a crezului poetic care definește atitudinea poetei față de realitate, dar și față de opera sa, aflată într-un continuu dialog cu Divinitatea. Tot aici prinde glas dorința de purificare : ,,Aș vrea să picure smirnă, ca roua,/ Pe-al sufletului meu ars-dorˮ, precum și aceea de a-și închina Divinității puterea creatoare: ,,Aș vrea să mă închin în cântul,/ A tot ce-i viu și Ți se-nchinăˮ. De altfel, misiunea purificatoare este încredințată cuvântului, căruia i se recunoaște, prin scrierea cu majusculă, apartenența la sacralitate: ,,A picurat Stăpânul peste mine/ Miresmi din Duhul lui cel Sfânt,/ Înmiresmându-mi ființa-ntreagă/ Cu literele din Cuvânt.ˮ (A picurat Stăpânul). De o specială realizare sub raport ideatic, dar și prozodic, se bucură poemul Ca Tine, nu-i nimeni-Mpărate, o autodefinire bogat metaforizată, într-un șir de asocieri desprinse din concepția salvării prin credință: ,,Din nori mi-e tristețea și plânsul,/ Din rouă mi-e lacrima-n rugi;/ Din stele mi-e aurul versul-tezaur,/ Și dorul de soare-n amurg…ˮ Alteori, poeta se simte cu sufletul îmbogățit de rugile în vers (Îmbrățișează ceru-n poezie) sau, ca în poemul Scriu ploaie, albină, amurg, încredințează poeziei menirea de a o reprezenta plenar:  ,,Scriu versuri aduse de ploaie…/ Scriu versuri cu aripi de-albină…/ Scriu versuri cu lacrimi de sânge…/ Scriu versuri cu aur curat…ˮ

Conștientă de menirea sa, poeta se află într-o continuă comunicare cu Dumnezeirea, pe care o caută neostoit. De aceea i se adresează direct: ,,Aș vrea ca sufletu-mi să Te înalțe/ Acolo… unde niciodată n-a ajunsˮ, definind spațiul edenic a cărui imagine este desprinsă din repertoriul creștin popular: ,,Unde e ziuă și veșnică lumină…/ Unde lucrările-ntunericului nu-s…ˮ (Aș vrea…). Spre acesta se îndreaptă modelul existențial pe care îl imaginează, alegând simboluri consacrate liric în creația cultă, dar și în cea populară. Privirea i se îndreaptă spre spațiul celest, luminat de strălucitorul Luceafăr, ,,Să-mi fie viața dăruită/ Lângă Luceafăr veșnic, ascunsă într-o stea.ˮ unde creează o imagine a fericirii universale: ,,Să-mi cânte sufletu-n viori,/ În glasuri de privighetori,/ Să-mi suie cântul dincolo de stele/ Și norii să danseze în iubiri cu eleˮ (Să-mi cânte). În această ordine se integrează însăși ființa poetei: ,,Mi-s mângâieri luminile celeste/ Când mă surprind iubindu-le-n ferestreˮ (Mângâieri). Motivul stelar devine punctul în jurul căruia se concentrează mesajul multora dintre poemele Alexandrei Tulics, motiv redundant, aproape obsesiv, semn al opțiunii definitive pentru uniunea cu cosmosul. Pentru nunta cosmică în care se imaginează, poeta apelează la ritualurile tradiționale: ,,Dansul stelar își răsfrânge/ Lumini pe rochia mea albă…/ Pășesc printre stele-lumină…ˮ (Bine-ai venit – Mireasă – Acasă!)

Sentimentul dominant în jurul căruia se concentrează demersul liric este iubirea, pasăre ,,cu aripi de focˮ, al cărei mesaj este primit de puținii care-i oferă un loc de odihnă. Cuprinzând puternice note etice, poemul Pasărea iubirii este o pledoarie pentru o adevărată viață creștinească,  pentru ca finalul să dobândească rezonanțe argheziene: ,,A bătut la ușa ta…Cineva, Cineva…ˮ. Iată cum poeta își definește rolul propriei creații, „Scriu versuri de dragul Iubirii/ Litere-stele îmi joacă în ochi…ˮ (Aștept… și-n Anul Nou). Conștientă de sorgintea stelară a semnului – litera – cel capabil să o exprime, condensează ideea într-o asociere de tip compunere inedită, inovație lexicală cu veleități metaforice, ,,litere-steleˮ, procedeu sintetic la care va apela de multe ori în volumul său. Aceeași aspirație, ,,Ține-mi viața în iubire, Doamneˮ,   este prezentă și în poemul Iubirea Ta-i ca ploaia de vară. Tot astfel, poemul Mă odihnești pe undele iubirii este o mărturisire a propriei experiențe de viață aflate sub semnul iubirii: ,,Mă odihnești pe undele iubirii,/ Mă porți în bucurii, iertări și rugăciuni…ˮ

Așa cum îndeamnă dogma creștinească, în prim-plan se află dragostea și grija pentru celălalt. Poeta își examinează atitudinile  din acest punct de vedere și raporturile pe care le inițiază cu alteritatea. Puterea de alinare a harului dumnezeiesc se așterne asupra oricui, afirmă ea, în Așteaptă-ți Mirele!: ,,Ești rugăciune pentru cel ce plânge/ Și brațe moi pentru acei ce-s triștiˮ. Preocupată de problemele cu care se confruntă lumea contemporană, poeta deplânge disoluția fenomenului credinței, ca în poemul  Mai plâng și se adresează direct, îndemnând la trezire spirituală, așa cum face într-o serie de poeme, precum Grăbește-te, că-i pe-nserate!, Ieși suflet drag, ieși azi din închisoare! sau Ridică-te, rătăcitule-om!. Tonul, deși uneori imperativ, este cel al simpatiei și înțelegerii profund umane, într-o atitudine de solidarizare cu cei aflați în suferință.Este o probă pentru darul de a împleti armonios mesajul creștin în substanța lirică fundamentală.

În ciclul Români!, cel mai puternic marcat de chemări către semeni, se regăsesc îndemnuri pentru întoarcerea la credința străveche: ,,Ieși din negură-n lumină,/ Fă-ți mărturisirea sfântă/ Drumul către cer și bine…ˮ (Sărăcie-n bogăție). Gama trăirilor se acutizează, când poeta se regăsește în postura de mamă: ,,Mi-e jale fierbinte în suflet,/ Mă-ndoliuʾ cu lacrimi de mamăˮ (Români!). Inspirate din această perspectivă, versurile dobândesc o intensitate lirică aparte, căci cuprind o puternică chemare la credință. Se transmite, astfel, încrederea în valorile familiei care pune în prim-plan educația creștină, elogiind ipostaza mamei care îi lasă copilului credința, drept cea mai prețioasă moștenire, îndemnîndu-l: ,,Să nu asculți decât de Dumnezeu!ˮ (Să nu asculți decât de Dumnezeu!). O sensibilă chemare spre regăsirea divinității se află în poemul Copil ce plângi cu lacrimi de stele…, ce cuprinde și o delicată imagine metaforică a purității copilului: ,,Nu știi c-ai fost creat în ceruri,/ De-aceea plângi cu luminițe cerești?ˮ

Definitoriu pentru un astfel de profil de creator este și sentimentul iubirii față de natură, creație a Divinității, cea care îi oferă poetei cadrul adecvat confesiunii lirice. Ceea ce se poate remarca este claritatea și proprietatea termenilor. Viziunea este, mai totdeauna, optimistă, când naturalul celebrează ritmurile verii și își cântă existența: ,,Își despletesc de frunze pomii/ Cu gând la soarele de varăˮ (Bucurie), ,,Triluri se-nalță-n duet spre înalt/ Cerul uimit – suspină-n albastruˮ  (E cerul căzut pe pământ!). Un Apus de soare provoacă emoția întâlnirii cu ,, Soarele, roșu-balaur/ Cu ochii de pară, fierbinți…ˮ, versuri care probează capacitatea imaginativă a poetei. Și toamna este anotimpul demn de a fi configurat pe paleta coloristică a poeziei: ,, Își despletesc coama-n aramă/ Pomi întristați și sărăciți de vară…ˮ (E-o toamnă-mbleșugată). Tema trecerii timpului este tratată în note de pastel, cu nostalgia locurilor natale: ,,E toamnă-n buzunarul de la piept,/ Deasupra inimii am adunat/ Aur, rugini de frunze brumării,/ De pe sălcuța noastră de pe gard.ˮ (Visez la veșnicii în primăveri de har). De altfel, toamna este anotimpul preferat, pictat în culorile metalului prețios: ,,Tremură frunza în aur de toamnă/ Plânge arama sub brumă…ˮ (Închinare), de al cărei glas poeta se lasă încântată: ,,…ʾMi șoptește toamna/ un cântecel din frunzele de aur…ˮ (Frison de toamnă).

Aflată mereu în căutarea adevărurilor și a rosturilor credinței, Alexandra Tulics încredințează poeziei naturii dreptul de a o exprima, de a-i reprezenta convingerile. Astfel este poezia Macii Golgotei, înnobilând naturalul, ,,Când înfloresc pe dealuri maciiˮ, cu imagini care evocă jertfa christică: ,,Nicicând nu vor mai picura/ Petale sângerânde în iubire/ Cum Tu pe cruce-ai sângerat…ˮ. Descrierea cadrului natural în care se distinge revigorarea unor trăiri din trecut,  devine un imn închinat Creatorului: ,,Se odihnește dealu-n dulce poamă,/ Mioarele se-ntorc acas-sătule/  Miros de miere …fragi ne îndulcesc/ A roadă coaptă răzbește din pădure.ˮ (Mărire, slavă, numai Ție!). Cu valențe simbolice apare și porumbelul biblic, el însuși vestitor al păcii și iubirii creștinești: ,,Trimite-mi roiuri de albine,/ Cuvinte pline de dulceață…ˮ (Trimite porumbei s-aducă…).

Sincere în trăire, dar mai puțin apropiate de scopul estetic, unele poeme sunt rezultatul interesului nedisimulat al poetei față de realitățile cu care omenirea se confruntă. Ea se arată îngrijorată de soarta țării în poemul Doar să mă rog, atât mai pot…: ,,Nu pot zâmbi când lacrima mi-e casă..ˮ În Dor de Țară, simte ,,lacrimile lutului de-acasăˮ și deplânge soarta României. Nu sunt ignorate nici aspecte din actualitate, defrișarea ilegală, suferința copiilor lăsați singuri și a părinților lor, plecați la muncă în străinătate, depopularea satelor. Pentru aceasta, nu ezită să țină adevărate lecții de moralitate: ,,Se bizuie unii pe aur, argint, / Se simt în putere și zic/ – Eu sunt tare!/ Ne-nțelegând că fără Dumnezeu,/ Viața-i oloagă și fără valoare.ˮ (Dă mulțumiri Celui Viu).

O perspectivă mai luminoasă se cuprinde în ciclul intitulat Încurajare. Propăvăduind izbânda luminii și a adevărului, poemul …N-atinge-ntunericul sufletu-n zbor… este expresia încrederii în victoria binelui: ,,Nu moare soarele când bate furtuna/ Nici porumbeii când corbii se-nalță/ Nu piere grâul sub ger,/ Nici adevărul,/ Când minciuna limba-și răsfață!ˮ. În aceste poeme, mesajul se centrează mai puternic pe scopul educativ. Iată copilul care își găsește suportul în credință: ,,Îmi dă în tristeți mângâiere,/ Mă-ntărește-n Cuvânt, prind putere,/ El știe de mine în toate!/ Mi-e medic, și soră, și frateˮ (Doar cerul și Domnul este-Acel ce mă ține). Limbajul comun are scopul de a comunica, dar nu emoționează, ca în aceste versuri: ,,Nu plânge și nu dispera/ Stăpânul știe a le aranja pe toateˮ (Îndemn), dar recuperează, îndată ce poeta regăsește vibrația rugăciunii: ,,Limpezește-ne, Doamne!/ Ne scoate la soare… Întinde-Ți  sfânt mâna,/ Din rău să ne scoatăˮ (Limpezește-ne, Doamne!).

În finalul volumului autoarea a simțit nevoia de a-și intensifica mesajul, printr-un șir de meditații, viziuni originale, metaforice, asupra conceptelor fundamentale legate de viața spirituală.

Curajul de a inova în limbajul poeziei este un semn al creatorului autentic. Această libertate pe care și-o asumă Alexandrina Tulics se manifestă în două direcții, motivate stilistic. Surprinzătoare la început, dar acceptată apoi, pentru că intră frecvent în discursul poetic al volumul Foșnet stelar, este o prelucrare fonetică, elidarea vocalei inițiale ,,î-ˮ: ,,ʾNflorește grâul în ploaia de varăˮ (Iubirea Ta-i ca ploaia de vară); ,,ʾȘi trăiește-n greu suspin viața,/ ʾN treziri din noapte până dimineața.ˮ (Nădejdea ologului); ,,ʾN cicori mă iscălesc pe cerul sfântˮ (Mărire, slavă, numai Ție!). Tendința spre concizie a limbajului familiar se manifestă aici prin afonizarea unei vocale și reducerea, în acest fel, a numărului de silabe, permițând intrarea directă în vocabula mai puternic semantizată.

Interesant și productiv, în același timp, este procedeul inedit de obținere a unor noi unități lexicale, prin compuneri surprinzătoare, contextuale, asocieri metaforice coloristice sau auditive, ce permit numeroase sugestii, precum ,,litere-izvoareˮ, ,,roz-mărˮ, ,,alb-zboruriˮ, ,,aur-luminăˮ, ,,roș-petaleˮ. Cu valori onomatopeice este înzestrat compusul ,,fâlf-lilieciˮ, rezultat al unor căutări pentru condensarea expresiei, în favoarea dezvoltării unui nou fascicul de semnificații, așa cum se întâmplă mai ales când procedeul intră într-o reușită imagine poetică, precum ,,Vaiet-cocori își sfâșie lin zborulˮ (Mă văd cântând… pe malul celălalt).

În căutarea explicită a mesajului, inovația lexicală nu este totdeauna pertinentă poetic, iar prozaicul, impus de o exagerare a eticului, precum în ,,suflete se-acuză reciproc/ în fapte rușinoaseˮ (Așteaptă-ți Mirele!); ,,Aș vrea să te avertizez:/  – Nu sta în lume!/ Ieși, ieși și te grăbește…ˮ (De ce nu rupi pecetea-lumii?); ,,Am transformat arcul în kitschuriˮ (Ține-ne-n genunchi, Stăpâne!), ar fi fost mai potrivit unor scrieri de alt tip. În contextul unui volum puternic marcat liric, acestea pot fi înțelese ca izbucniri sincere și spontane ale trăirilor unui creator pentru care poezia și religia creștină îi alcătuiesc suportul existenței.

Volumul Foșnet stelar dezvăluie în Alexandrina Tulics un talent autentic, o personalitate animată de convingeri puternice pe care le împărtășește cu generozitate celor din jur și, nu în ultimul rând, un spirit creator reprezentativ pentru mânuitorii pătimași ai versului în limba română, limba Țării Mamă, niciodată uitată, oricât de departe s-ar afla.

[1] Alexandra Tulics, Foșnet stelar, poezii și meditații, Cuvânt-înainte de Verlan Octavian,  Editura Stef, 2019