Emoţia redescoperirii – Doina Popa

Emoţia redescoperirii – Doina Popa

„Carl Sandburg definea poetul ca un animal marin care trăiește pe uscat și-ar vrea să zboare. Această definiţie cuprinzătoare pentru condiţia poetului o include și pe Doina Popa, care, odată mușcată de patima scrisului, nu-și găsește liniștea. Oricȃt de îndrăgostită ar fi ea de culorile, parfumurile și sunetele minunatei noastre planete, sfredelul gȃndului nu-i dă astȃmpăr și astfel, într-o poezie eminamente feminină despre bucuria elementară a vieţii, scrisul ei se lasă pătruns de o suferinţă de fundal, strecurată discret, împletită cu petele de umbră și lumină ale lumii”. (Prof. dr. Silvia Jinga)

„Ȋntrebarea sugerată de lirica Doinei Popa, dacă misterul îl sporim prin credinţă și iubire, are, în loc de răspuns, îndemnul filozofului indian Osho: Ori încotro căutati-în norii cei albi, în stelele nopţii, în flori, în curgerea unui rȃu – ori încotro căutaţi, căutaţi misterul. Şi oriunde îl aflaţi, meditaţi asupra lui. E vorba, desigur de mister ca rost existenţial. Emoţia lirică și sugestia sinestezică a poemelor Doinei Popa sunt reflecţii asupra sinelui cu lumea, descoperind fragilitatea fiinţei în furnicarul uman de pe continente diferite.” (Prof. Viorica Pop)

*

Dorinţă
Aș vrea să zbor
Dă-mi aripile tale.

Fantasme

1
Alergi
Te-ndepărtezi
Lăsȃnd în urmă
Aerul mișcat
De vȃntul ce-ţi deschide larg
Mantoul cenușiu
Ȋncerc să te ajung
Dar mintea-ţi febrilă
Conduce pasul sprinţar
Spre ieșirea
Prin care
Lumina albă
Pătrunde timid
Mă pierd
Tremurȃnd Prin labirintul închis
La dispariţia ta
Ȋntr-o clipă
Ȋn care au intrat
O mulţime de ani.

2

Ȋn vis a apărut
A tresărit
S-a trezit
Speriat
De incredibila-nălţime
Conturată
Ȋn semiobscuritatea
Desișului verde
Ȋnchis
Grandios
De raze violacee
Aureolat
Silueta subţire
Cu picioare lungi
Capul oval
Ochii strălucitori
Zărindu-i
Oblici cu irizări aurii
De bunătate nemărginită
Liniștea s-a întins
Spaima s-a stins
Privirea liniștită
Spaţiul sălbatic
Nesofisticat
A cuprins
Zarea-lumină euforică
A aruncat
Mătase transparentă
Peste crestele sălbatice
Chipul palid
Ȋnviorand
Mȃna s-a -ntins
Tremurȃnd
După silueta ce-a dispărut
Cu ea luȃnd
Peisajul
Imaginii lăsȃnd
Solul pietros
Ȋntunecos
Covor întins
La picioarele goale.

Și totuși

Ca vȃntul obosit
Mă poartă trupul
Prin anotimpurile
Existenţei mele
Ca soarele
Strecurat printre nori
Ca luna
Ieșită pe-nserat
Ca roua
Agăţată de-o frunză
Ca ploaia
Cuvȃntată
Pe pămȃntul însetat
Dusă-n zăpada lină
Pură
Covor alb
Pe frunze moarte.

Freamăt

Ȋn lumea din care vin
Liniștea e ascultată
Pacea e binecuvȃntată
Dealurile și văile
Se unesc în iubire adȃncă
Prin fire de ape limpezi
Fructele au aroma
Livezilor înflorite
Dulceaţa gȃndurilor neștiute
Firea te- mpresoară
Cu ţesături tricolore
Și doar înaltul senin al cerului
Mă duce spre zări necunoscute.

Umbre

Ȋn lumea noastră
Plină de iubire
Ȋncet încet
Din virtuali
Vom deveni absenţi
Apoi inexistenţi
C-așa vor cei ce n-au
Copii cu feţe triste
Batrȃni încovoiaţi
De ani și de dureri
Tineri depresionaţi
Rămași fără speranţe
Doar cu iluzii și temeri
O Terra
Planeta noastră
Mică
Albastră
Dă-ţi masca jos
Și te descarcă
Odată
Pentru totdeauna
De-atȃtea poveri!