Antidot în pandemie intelectuală

Antidot în pandemie intelectuală

(exercițiu de aproximație)

Autor: Viorica Pop (Făgăraş)

Motto: „Eu când vreau să mă odihnesc/ Sunt bolnav./ Cad la pat./ Închipuiți-vă ce bolnav/ O să fiu Mort.” (Marin  Sorescu)

Întrezăresc în lecturi din cărțile lui Cornel Cotuțiu un fir aprins din scăpărări      neliniștite la presimțirea pandemiei în cultura românească de azi. Responsabilitatea scriitorului schițează, în căutare de leac, un prim semn pe coperta volumului „Opt” (serialul „La noi”),  apărut în 2020, la Editura  „Școala Ardeleană” din Cluj-Napoca: cifra din titlu,  așezată orizontal pe galbenul bacovian al dezolării, ia forma unor ochelari cu rame negre, imagine sugestivă a căutării semnelor de boală, în care s-a pierdut înțelesul biblic de cifră pentru zilele sfinte dintre Naștere și Botez.

Fatalitatea lui „așa ne-a fost scris”/ „așa a fost să fie” trece în celulele nervoase ale publicistului să găsească nucleul de normalitate. Provocările pornesc de la calendarul spiritual, numit, la fiecare deschidere a timpului românesc,  EMINESCU și  propun  un evantai   de întrebări – antidot la „panglicăria de principii” histrionice.  Revolta romantică, adusă la zi, se metamorfozază în tablete, în a căror compoziție intră pamfletul, greața (în sensul lui Sartre), parodia, ludicul, perpexlitatea, toate concentrate într-un stil care pare spontan, dar este calculat geometric: „Am rămas siderat citind într-un cotidian județean afirmația bățoasă a unui fruntaș de partid (a cărui gândire va avea nevoie azi-mâine de atele, cârje și pansamente): ori cu noi, ori împotriva noastră. Tulai Tină,  ar exclama un mintos țăran din Runcu Salvei,  asta e dictonul stalinist al anilor 50…”

Jurământul de credință din legi intră direct în calamburul cu truisme ale unui Conu Leonida: „Bravos parlamentarilor, Haleală să vă fie!” Din confuz apare noroiul social în limbajul de mahala al prostiei, urii și lipsei de bun-simț din cei șapte ani de acasă.  Sunt efecte ale jumătății de veac în comunism, simțite într-o societate „multilateral dezmembrată” în paragină economică, emigrări, scăderi ale nivelului educativ. Mimând întrebarea marxist-leninistă „Ce-i de făcut?”, publicistul răspunde prompt cu anticul latin „Acta, non verba” (Fapte, nu vorbe.), fapte responsabile, în acord cu identitatea românească, atinsă de globalizare. Simțul lingvistic de dascăl caută exemple în semantica limbii române și selectează  cuvinte-nucleu, să le găsească echivalente în limbile europene pentru a le dovedi unicitatea: „dor”, „străin”, „străinătate”, „acasă”. Pe principiul mutațiilor estetice loviesciene, constată că există mutații morale, pe care le întoarce pe toate fețele: în enumerații pamfletare, ironie, ironie amară a celor trecuți prin dezamăgiri, obsesii bucuroase ale întoarcerii celor plecați. Confesiunile sunt drame existanțiale între „ubi bene, ibi patria” (Unde este bine, acolo e patria) și nostalgia lui „acasă”. Din astfel de situații, atitudinea publicistului deduce conceptul de patrie într-un mod original, prin contra-exemple din primul grupaj, cu titlul din versul-refren al  „Glossei” lui Eminescu: „Toate-s vechi și nouă-s toate”.  Șarja pamfletarului alcătuiește tablete în stilul arghezian din „Baroane”: un bufon-șovin „își scrie cărțile de istorie pe hârtie igenică”; „o formațiune politică face valuri în lighianul cu apă secuiască… și trosc! cu pretenții de autonomie. În umorul său bening – i-am spune publicistului – Ion Creangă ar trimite un ecou interjecțional: „pupăza zbârrr! o dugheană”. Pe dughene politice se cațără cei cu „intestine umflate de crampe naționalist-șovine”, la care  un om simplu, de etnie maghiară,  reacționează: „Dom profesor, doresc să trăiesc atâta până când vrerea lor se va îndeplini. Știți ce înseamnă asta? Că aș ajunge să fiu nemuritor”.  Iată că simplitatea înțelege rostul unei democrații adevărate! Cu simțul înțelegerii, condeiul pamfletarului se înmoaie în prețuirea unei astfel de simplități, care înțelege conviețuirea ca stare de normalitate.

„Simbolul major al… nimicului” (titlu oximoronic pentru cel de-al doilea grupaj) se învoiește cu interjecția ca materie primă pentru viruși morali, dobândind în context efect de parodie originală. Incultura, confuzia, fățărnicia, demagogiile aniversare, umflate în abuz de proporții naționale, sufocă adevăratele valori prin cu broderii de profit. Pentru așa ceva, inovația lingvistică, interjecțională are atingeri cu arta portretului, ca un exemplu „O gay!” pentru „OK!” De la interjecții la cacofonii intenționate, conotațiile conturează în context portretul colectiv, surprins în momente electorale ca  prilej al priceperii de-a ne face de râs (tableta „Cu murături și gunoaie”).  Provocarea ține delirul politic pe tăișul sabiei și lectorul are ocazia să-și imagineze un incendiar „Opus igne, auctor patibulo dignus” („Opera, pe foc, autorul, demn de spânzurat”). Dar autorul știe că tribuna politică suferă de miopie în a diferenția denigrarea de o critică adevărată, constructivă și  nu își face iluzii.  Ochiul lucid al cititorului ar putea face chiar abstracție de numele autorului și, parafrazând un personaj al lui Caragiale  le-ar consemna drept anonime. Pe autor îl interesează dacă cititorul său recunoaște drept realitate ceea ce textele inregistrează seismic. Cornel Cotuțiu nu e un personaj comod: se supără și supără (și eu sunt Stan-Pățitul!),  se entuzisamează și entuziasmează („et in Arcadia ego”), provoacă atitudini radicale tocmai pentru că iubește enorm „drăcia asta frumoasă de viață” (Marin Sorescu). Condeiul său răscolește preajma, cutreieră departele, înțeapă întunericul cu stropi de arteziană țâșnind policromatic pe pânza de cuvinte a unui Van Gogh, transilvănean. Totul în limitele verosimului, căci trăiește o realitate contorsionată în „somnul rațiunii”. Merge mai departe pe un drum bătătorit din publicistica lui Mihai Eminescu, trăită în cotidian. A fi tânăr spiritual în trupul aflat la mijloc de septuagenar și octogenar înseamnă a conjuga verbul „a scrie” la diateza activă, după ce  a fost mai întâi echilibrat de o diateză reflexivă a conștiinței că în vremuri dificile, virtutea e o definiție a caracterului, după cum a spus un longeviv președinte francez. Pentru asta, scrutează preajma, trece granița în diaspora românească, se face surugiu al colindului pe coline transilvane, „zgâlțâie hormonii second hand,  parodiază împestrițările de limbă ale miopilor culturali cu stilul fabulei dintr-o „Istorie ieroglifică”, redusă la dimensiunile unui parc din urbea natală. Drept care ne-am îngăduit o epigramă cu titlul „Cotuțiada”, în eventualitatea unei recunoașteri valorice: De-o să-ți ridice vreo statuie/ În orașul tău natal,/ Nu va fi pe-un piedestal,/ Căci o să-ți facă-n cap cucuie.

Cu siguranță, spiritul bistrițean al unui contemporan Mitru Perea, vestit cântăreț, are în el lutul bătătorit și ridică fruntea (parafrază după același Marin Sorescu) și nu se lasă modelat de mâini străine. L-au modelat leagănul din brațele mamei, brațul bărbătesc apăsat pe coarnle plugului, liturghia din cădelniță, slova lui Rebreanu și cântecul lui Coșbuc. Condeiul modern schimbă planuri, suprapune luciditate pe situații absurde, (grupajul „Gyere, Kati!…”), face rugăciune în spațiul fabulos al Apusenilor, cu repere sigure de vrednicie (grupajul V, „Nu mă uitați!”).  Se îndrăgostește de pedagogia unui topos cu îndemnul crăiesc al lui Avram Iancu, „No, hai!”, se rotește pe spițele istoriei, de la Horia la războaiele mondiale sau mimează picanterii. Tonul oscilează  în „Geografia educației” (grupajul penultim) de la admirație pentru trăirile în cultură, la ironiile subversive din jocul de-a câmpuri semantice, are gustul ironiei amare când constată deprecierea caligrafică din practica școlară. Trage un semnal de alarmă la falsurile din foruri internaționale, care decreteazâ „scrisul de mână” când acesta este înghițit de butoane sau de alunecări ale degetului pe ecran.

Cu simț regizoral sunt amestecate stiluri, se nasc emoții din sintagme oximoronice urmărindu-se obiectivul, mesajul: o acută necesitate de a intra în normal. Publicistul e deprins cu beletristica, iar  prozatorul se conectează la semnele din cotidian adoptând caragialismul ca refuz a ceea ce nu i se pare normal, nu ca părăsire a prezentului (Fanache). Din dragoste pentru limba română sancționeaă neglijențe tipografice, uitarea unor personalități apreciate multe decenii („Aexandru Vlahuță și urâtul eternității”).

Ironia scriitorului are „mâncărime de neuroni” în fața ciocoismului ca viciu activ. Nu-i lipsește lui Cornel Cotuțiu nici plăcerea de-a mima afirmații scriitoricești, cum este aceea a lui Nicolae Filimon, că femeile sunt mai plăcute de la distanță și mai prețuite în absență. Îmi imaginez o cititoare care i-ar transfera preluarea unei afirmații „ciocoiești” și asupra psihologiei masculine, asta așa, ca să  zgândărească  pleonastic „viclenia astuțioasă”.

Cu alergie la limbajul bombastic, ivit din subcultură, stupizenie, snobism, autorul sancționează vopsirea unor măgulitori dinainte de 1989 în apărători ai neamului postdecembrist, care uită îndemnul din „Evanghelii”, că doritorul de-a fi mai mare trebuie să fie un slujitor al celorlalți, iar cel mai mare, robul acestora. În variante, bombasticul trece prin istorie fără granițe politice, aflate în „șomaj intelectual și spiritual” (Nichifor Crainic).

Simțul bun și bunul-simț de scriitor-publicist își găsesc mesajul „Alături de ei” (ultimul grupaj). De la personalități „magna cum laudae”, Petre Pandrea, Nicolae Steinhardt, la ostenitori întru limba română, mai mult sau mai puțin cunoscuți, cei mai mulți ai preajmei de pe Someșul Mare. Cornel Cotuțiu e într-o căutare harnică de identități, el însuși cu identitate în județul „Coșbuc-Rebeanu”. Ajunge să constate condiția intelectualului de „mucenic al societății” (Petre Pandrea), atât de puțin respectat de uscăciunea epigonică a contemporanilor. Un astfel de laitmotiv străbate în toate cele opt volume ale serialului „La noi”, semnate de un rebel cu sprinteneală în arta provocării, cel cu „osârdie de a permanetiza în conștiința publică valorile nționale din cultura românească de azi”. Unui astfel de mesaj i se potrivește autoportretul călinescian, ca metaforă arzând în condei: „În viață am fost plin de contraste,/ Cu zile albe și nefante,/ Ostaș purtănd sabie grea,/ Curtean în mână c-o lalea,/ Duios ca îngerii din rai,/ Războinic ca un samurai.”

Foto. Viorica Pop