Dacia 1300 pe Ruta 66

Dacia 1300 pe Ruta 66 – povestea unui braşovean din State şi pasiunea sa pentru „bătrâna doamnă”

Autor: Viorel Vintilă (California)

Eduard Palaghita, Eddy cum îi spun prietenii – un brașovean călit în aerul tare de la poalele Tâmpei, stabilit în Statele Unite, în New York, de la vârstă de 12 ani – face nu numai istorie, dar și stârneşte admiriaţie pe străzile Americii, la volanul Daciei 1300, simbolul României din perioada comunistă. Mașina portocalie, fabricată în 1977 și total recondiționată cu piese originale, gâdilă retina curioșilor și întoarce privirile americanilor, de fiecare dată când este scoasă pe „strasse”. Eddy și „portocala mecanică”, Dacia 1300 a provocat admirație și a făcut istorie când a plecat pe celebra rută 66, din Chicago în Los Angleles, o rută de 4000 de km parcursă în 10 zile. Povestea „Daciotului” Eddy, cum cu afecțiune sunt numiți posesesorii de Dacie, în rândurile de mai jos…

*

Viorel Vintilă: Salut, Eddy, sau mai bine zis servus, că așa se salută brașovenii. Povestea ta cu Dacia 1300 a făcut furori pe internet – de unde pasiunea pentru Dacia?

Eduard Palaghita: Servus, Vio… Ce pot să-ți spun, așa în linii mari, despre pasiunea mea, Dacia 1300…? De când eram mic am fost pasionat de mașini. Ca toți copiii din generația cu cheia la gât, colecționam surprize Turbo – chiar am adus colecția cu mine în State și am continuat să fac schimburi până în ziua de azi – visam la mașini străine și când am ajuns în America visam la nostalgina din copilăria din România. (râde). Așa s-a născut pasiunea pentru Dacia…

V.V.: Dă-mi câteva date tehnice despre Dacia ta – ce nr. de înmatriculare i-ai pus?

E.P.: Dacia mea, Mimi, pe numele ei de botez – cum a fost botezată de proprietarul din România de la care am luat-o – s-a născut în anul 1977, acesta fiind ultimul an când Daciile încă se mai făceau cu tampoane mari. Totul este original pe ea, de la „mama” ei, deoarece pun numai piese „made in Romania”. Are doar 54 de cai putere și în comparație cu mașinile de azi este foarte lentă, dar asta înseamnă că sunt obligat să stau la volanul ei mai mult, ceea ce mie îmi place foarte mult; pentru mine fiind o relaxare totală sa fiu la volanul acestei mașini.

Când a venit din România a avut numere de București. Aici, i-am făcut un număr personalizat la comandă – BV 77 EDI. Mimi, aka BV 77 EDI, este acum în circulație în State și este un companion de nădejde pe străzile din New York, unde stârnește adevărate furori, mai ceva ca o femeie frumoasă. (râde)

„Brașovul rămâne parte din identitatea mea”

V.V. Știu că mașinile sunt o mare pasiune și că ai în colecție mai multe mașini…

E.P.: Așa este, mașinile sunt o mare pasiune și pe lângă Dacia 1300, în colecția mea se mai găsesc 9 alte mașini: 1971 Renault 12, 1979 Volvo 262 Bertone, 1994 Ford Ghia Vivace Concept Car, 1985 Alfa Romeo Spider, 1979 Lancia Beta Zagato, 1979 Renault 17 Gordini, 1974 EVA Metro (Electric Renault 12) și un 2012 Jeep Grand Cherokee SRT8. Însă, dragostea mea cea mare – în materie de mașini vorbesc – rămâne „Bătrâna Doamnă”, Dacia 1300, model 1977. Cu ea „mă dau” cel mai des pe străzile din New York.

V.V. Ești, ca și mine, brașovean la origine și de aceea te-aș întreba ce amintiri mai ai despre orașul de la poalele Tâmpei, Brașov?

E.P.: Deși am plecat din Brașov la vârsta de 12 ani, Brașovul rămâne parte din identitatea mea și amintirile frumoase de acolo îmi trezesc nostalgii de fiecare data când vorbesc despre România.

Îmi amintesc cum ne jucam în fața blocului, mai toată ziua, „jocurile de societate” de atunci: șotron, ‘scunsea, prinsa, fotbal sau ping-pong. Viața era mult mai simplă, dar și mai frumoasă. Copiii din ziua de azi stau îngropați ore în șir în telefoane și tablete cu jocuri virtuale, deh sunt alte vremuri, dar după părerea mea nu se compară cu copilăria noastră din fața blocului. Pe lângă activitățile din fața blocului, iarna mergeam pe Livada Poștei unde ne dădeam cu sania sau în Poiana Brașov unde bunica mea lucra la Vila Stejeriș din Poiana Mică. Era o plăcere călătoria cu autobuzul de Poiană când ascultam sunetul motorului și al schimbătorului de viteză. Tot acolo, în Poiană, tânjeam după mașini fițoase, gen Mercedes și BMW – chiar aveam un caiet unde desenam siglele mașinilor pe care le-am văzut.

V.V.: Pe lângă pasiunea pentru Dacia 1300, mai ai și alte preferințe de mașini românești pe care ți le-ai dori în colecție?

E.P.: Da, îmi plac foarte mult și mașinile de teren, și aici mă refer la ARO 244, mașină care se făcea odată la Câmpulung. Este complet restaurat și este un model special, cumpărat de cineva care, cică, ar fi dat o spagă mare. Are motor de Ford American, bord în mile, chiar și aer condiționat! Anul ăsta o să îl aduc la New York unde o să-i fac cunoștință cu străzile din New York, dar și cu sora sa mai mare – Dacia 1300. (râde)

V.V.: Ai avut parte de o aventură foarte inedită și frumoasă, când tu și „Mimi”, împreună cu prietena ta aţi plecat într-un periplu pe celebra Ruta 66 –  Chicago – Los Angeles – parcurgând o distanţă de 4000 de km…

E.P.: A fost botezul oficial în America pentru „Mimi”, o aventură superbă care a făcut istorie pentru Dacia 1300, made in Romania și care a atras multe priviri curioase, dar pline de admirație. A fost, dacă vrei, o reclamă pentru România, un arc în timp, o nostalgie resuscitată care m-a făcut foarte fericit și mândru că pot prezenta Americii această mașină care, odată, a fost mândria Romaniei și, care și acum, se ține bine la vârsta ei – 43 de ani. (râde).

Înainte să plec la drum, ca măsuri de precauție am schimbat bujiile, pompa de apă, pompa de benzină, pentru a nu avea emotii pe parcurs. Însă, din păcate, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg și a doua zi, Mimi m-a părăsit și m-a lăsat în pană…

Electromotorul cedase și nu mai pornea… Eram un pachet de nervi, însă un samaritean, un american a oprit să mă întrebe dacă am nevoie de ajutor. Inţial am vrut să îi dau cu flit, pentru că nu concepeam ce ar putea ști americanii despre o Dacie, dar el a insistat și cu ajutorul lui am rezolvat problema. M-a dus cu mașina lui la un magazin de piese auto unde am cumpărat o pompă de benzină și am remediat beleaua. (râde). Tot atunci, americanul a observat că un șurub nu fusese bine strâns din fabricație și de aceea prindea aer. Datorită lui, am reușit să duc la bun sfârșit aventura mea pe Ruta 66. Odată ajunși în Los Angeles ne-am cazat în Beverly Hills la un hotel de fițe, unde la intrarea în hotel erau doar mașini de super fițe – numai eu făceam notă discordantă cu Dacia 1300. A venit un valet cu mănuşi albe să ne deschidă portierele și să ne parcheze mașina… s-a uitat puțin derutat, dar nu a zis nimic. (râde) Așadar, după 10 zile am ajuns cu bine și coafura precum și Dacia 1300 au rezistat cu brio. (râde)

„Dacia 1300 este o mică diva, aici în State”

V.V.: Cum se descurcă Dacia pe autostrăzile din State unde viteza este de 110-120 km/h?

E.P.: Nu am probleme pe autostradă, Dacia poate și 135 km/h dacă îi dau bice, dar de regulă stau pe banda din mijloc. Câteodată mă mai aventurez pe banda din stânga, banda mai rapidă, unde cei pe care îi depășesc se uită puțin cam siderați… (râde). De regulă, însă, merg cam cu 110 km/h.

V.V.: Bănuiesc că Dacia ta stârnește oarece reacții de la cei din trafic…

E.P.: Așa este, dar în general doar de bine, americanii o văd că pe ceva unicat, pentru că nu au mai văzut așa ceva. De fiecare dată când mă întreabă despre ea, le spun cu mândrie că este fabricată în România și este prima Dacie 1300 care a ajuns în State… şi rămân chiar muți de admirație când le spun că am fost cu ea pe Ruta 66. Românii o recunosc instantaneu şi mulți europeni, cei din America de Sud și chiar și cei din Africa știu de ea. Arată identic cu un Renault 12, că doar este făcută după licență Renault. În restul lumii, Renault 12 s-a vândut foarte bine, mai puțin însă în America de Nord. Mai mereu primesc thumbs up sau claxoane de admirație și uneori lumea chiar îi face poze la mașină. Dacia 1300 este o mică divă, aici în State. (râde)

Taxele în State sunt mai mari decât mașina

V.V.: Cât de greu este să aduci mașini vechi din România, în special Dacia? Cred că taxele sunt mai mari decât valoarea mașinii, dar se pare că sentimentalismul nu are preț, nu-i așa?

E.P.: Adevărat. A fost puțin cam complicat să o aduc, pentru că nu știam demersul. Știam că se poate, deoarece legea spune că ai dreptul să aduci orice mașină veche de 25 de ani. A fost bătaie de cap cu tradusul actelor… La vamă au oprit containerul pentru că li se părea suspect că am plătit mai mult pentru transport decât valoarea maşinii. Au făcut inspecție x-ray pentru ca nu cumva să fi ascuns niscai droguri prin ea. Bineînțeles că a fost un cost suplimentar, pe care l-am suportat tot eu. Maşina valora 2000 de dolari, transportul a fost 2500 de dolari, iar pentru inspecția Xray am plătit 1000 de dolari. Însă nu poţi pune pun preţ pe un vis frumos…

V.V.: Cum se menține „bătrâna doamnă”?

E.P.: Maşina a avut o revizie tehnică înainte să plece în State. S-au stricat doar câteva piese pe parcursul anilor – electromotrul, pompa de benzină şi cablul de accelerație. În rest nu am avut probleme, absolut nimic major, pornește la  cheie, chiar şi iarna. Am făcut 14.000 km cu ea de când am luat-o şi mi se pare o  maşină foarte fiabilă. Multe mașini noi sunt la service de câteva ori pe an, însă „Mimi”, la cei 43 de ani se ţine încă bine şi pe la service trece doar pentru „check-ups”. (râde)

V.V.: Crezi că în viitor te vei mai încumeta la o aventură pe Ruta 66? Şi dacă da, vei ajunge și în zona San Francisco, unde putem să-i facem cunoştinţă lui Mimi cu cel mai frumos pod din lume – Golden Gate Bridge?

E.P.: Cred că Mimi nu se va mai aventura la o asemenea aventură, dar când voi aduce din țară un ARO 244, sper să îi fac și lui botezul pe Ruta 66 și să atac și secțiunile off road. Dacă ajung în California, promit să ne vedem și să facem o tură pe Golden Gate Bridge.

Foto. Viorel Vintilă