Dragostea la vremea revoluției

Dragostea la vremea revoluției

Autor: Liviu Antonesei

Faptul că mi-am început această rubrică cu Roth și Makine nu înseamnă că de când a început pandemia am citit și recitit numai scriitori străini. Am citit și români, ba chiar și debutanți, am citit și scriitori români care trăiesc în alte țări, cum veți vedea chiar acum și, probabil încă în câteva episoade.

La început, a fost Itaca, revista scriitorilor români din Irlanda, despre care am aflat grație unui prieten care știa că sunt interesat de ce se întâmplă în literele românești din exil. O primă și frumoasă izbândă a ceea ce am început să numesc „grupul de la Dublin”. Dar grupul nu a rămas doar atât – acum circa doi ani au înființat Biblioteca Diaspora, spațiu virtual oferit scriitorilor români care trăiesc în afara fruntariilor, oriunde în lume. Am popularizat proiectul și am îndemnat autorii din diaspora pe care îi cunoșteam. Plecată la drum cu circa 12-15 autori, biblioteca adăpostește acum peste 60 și, dacă ritmul se păstrează, vom avea șansa unei baze de date cât mai aproape de completitudine a scriitorilor români din străinătate.

Dar cum tinerii mei prieteni dublinezi, pe care nu i-am întâlnit încă face to face, sunt și nelinișți, acum mai puțin de două luni, la vreme de pandemie, au lansat și o editură, Itaca Publishing House, care a trimis drept buzdugan către lume două ample antologii, una de proză, alta de poezie, a câte douăzeci de autori fiecare, sub genericul Diaspora 2020. Am fost onorat să scriu prefața pentru antologia de proză și mi-am propus să nu-i scap din ochi pe acești oameni atât de vrednici și determinați. Și bine am făcut!

În ultimele două săptămâni, mi-au sosit două noi cărți scoase de editură, două romane, Șapte pici de Nora Maria Vasilescu și Spitalul de nebuni de Doina Ira Tăutan. Voi dedica, în ordinea apariției, câte un articol fiecăruia din aceste romane, sunt prea bune pentru a le trata sumar și laolaltă. După un început de carieră literară și academică în țară, Nora Maria Vasilescu s-a stabilit în 2003 în Statele Unite, iar după niște ani de pauză, și-a reluat-o, tot în țară și tot pe românește. Este o scriitoare matură, pe deplin formată, autoarea deja a trei romane: Otenda (2016), Șapte pici (2018, prin urmare comentez ediția a II-a) și Omul cu lupa (2019). În 2009, i s-a jucat pe scena Naționalului ieșean Cu soarele în piept, spectacol pe care nu știu de ce l-am ratat, și regret asta, un trailer de pe Youtube îmi arată un Emil Coșeru în mare formă! Atunci când discutăm un text literar, avem în atenție trei repere: „despre” (tema mare), „ce” (decupajul auctorial al temei) și „cum” (specificul travaliului artistic, de la stil la arta compoziției).

Romanul Norei Maria Vasilescu este un roman de dragoste pe fondul revoluției. Cu asta nu spunem mare lucru, temele mari ale literaturii le moștenim practic de la Homer și literatura clasică în general. De la Iliada la Război și pace avem o frumoasă colecție de zeci de mari romane care acoperă zona dragoste și război, revoluția fiind un război intern. Dacă venim în secolul XX, cu marile sale războaie, e imposibil să ținem socoteala. În ciuda acestui fapt, romanele despre războiul nostru intern de acum 30 de ani sunt extrem de puține. Nu vorbesc despre literatura istorică, memorialistică, nici despre paraliteratură, ci despre literatura propriu-zisă. Înaintea autoarei comentate, oricât m-am documentat, am reținut câteva titluri: Te pup în fund, Conducător iubit de Daniel Bănulescu, unde totuși revoluția ocupă doar finalul romanului, Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici, cumva împărțit între lumea de dinainte și lumea de după, Contaminare de Mihai Radu, unde evenimentele revoluționare timișorene sînt refăcute prin retrospectivă și ancheta târzie.

Romanul Șapte pici – veți vedea că nu este vorba despre sinonimul la puști, ci despre semnul de pe cărțile de joc – acoperă perioada 14 – 24 decembrie 1989, câteva zile înaintea revoluției și cele socotite „de foc” ale acesteia. Dar nu „despre” este important în cazul literaturii, ci celelalte două elemente. Iar aici autoarea stă excelent, tema revoluției și tema iubirii se împletesc perfect. Din mica notă introductivă și din propriile mele amintiri, pot presupune că punctul de plecare este unul real, sigur supus apoi unei atente prelucrări literare. Deosebit de romanele amintite mai înainte, Șapte pici nu este scris ca rememorare sau anchetă, ci cumva „în priză directă”, ceea ce-i conferă un excelent aer de auteticitate, chiar de prospețime. Pe deasupra, autoarea are inspirația „să relateze”, înțelegeți de ce am pus formula între paranteze, nu să comenteze, să rezoneze – de la franțuzesccul raisonner! Sigur sunt câteva glisări temporale pe parcursul romanului – flashback-uri sau, ca să spun așa anticipări, dar acestea nu sunt solicitate decât pentru a da adâncime celor vizionate. Există câteva pasaje care explică oarecum cele petrecute in illo tempore în Epilogul, situat la distanță de aproximativ 20 de ani, dar au valoare de autoclarificare a Danei, personajul narator, și cumva testimonială pentru Seb, fiul ei, rezultatul acelei scurte, intense și tragice povești de dragoste. Romanul acesta nu doar că este foarte bine scris și excelent construit – e ca un poliedru -, dar este, imagine și vorbire totodată, foarte cinematografic. Nu mă mir că autoarea a scris cel puțin o piesă care i s-a pus în scenă, are și un evident talent pentru poveștile care pot fi vizualizate, pe scenă sau pe ecran. Dacă ar fi să se facă un film, nu aș opta pentru unul din regizorii care deja și-au dovedit talentul în filme pe tema revoluției, ci aș alege unul mai tânăr, care nu are amintiri directe despre aceasta, unul de vârsta lui Seb…

Foto. Liviu Antonesei