Victor Albu – un poet sibian necunoscut

Victor Albu – un  poet sibian necunoscut

Autor: Anca Sîrghie (Sibiu)

Trăim o perioadă de scepticism cultural generalizat, când multora li se pare firesc să declare apusul lecturii cărților. Editorii și chiar librarii, câți mai sunt și unde îi mai întâlnești pe cei din urmă, declară că nu se mai vinde cartea de poezie. Totuși revistele de literatură sunt pline de versuri, ca dovadă că, sub crusta groasă a ignoranței, viața culturală nu și-a încetinit ritmul, căci germenii creației sunt încă vitali. O altă problemă, care se dovedește cu adevărat gravă, este în peisajul postdecembrist lipsa cenzurii estetice, care intra în atribuțiile redactorilor de publicații ca și în cele ale editorilor, în perioada interbelică a literaturii române și nu numai în aceea.

Există în lumea aceasta împestrițată a începutului de secol a XXI-lea ființe pentru care poezia este un état d’esprit. Una înaltă, care poate să le sustragă de la nevolniciile existenței. Ele sunt tutelate de un duh al creației, care le aduce mereu într-o stare de căutare în labirintul sinelui. Dar rodul acestei zămisliri  cvasicotidiene n-a răzbătut la vederea celorlalți, pentru că nu mă refer la poeții consacrați, ci la o altă categorie de mânuitori ai condeiului. Cu discreția ce-i caracterizează, aceștia nu și-au dezvăluit taina creației, iar, cu rare excepții, cei din jur nu le-au cunoscut preocuparea artistică. Motivele sunt diverse, căci nu oricine deține tehnica străbaterii spre marele public. În România unei jumătăți de secol a socialismului la evantaiul cauzelor intime se mai adăugau și altele, politice, iar acelea erau atroce. Astfel s-a produs o stagnare vegetativă care nu-i înduplecă pe poeții de talent să renunțe, pentru că din interior răzbesc noi impulsuri devenite volute de imagini. Și creația continuă, dar este sortită tăinuirii. Revistele literare nu se oferă să-i găzduiască, la cenacluri nu atrag atenția publicului interesat de frumos. Poate că ei nici nu se grăbesc să intre în raza de interes a criticii literare autorizate. Pentru ei primează scrisul.

Un asemenea portret-robot al poetului de culise corespunde, dar nu întru totul, lui Victor Albu, care a deschis ochii săi, curioși să înțeleagă lumea, pe plaiuri sibiene la 20 iulie 1951. Familia lui avea rădăcini transilvane. Bunicii din partea tatălui erau originari din Cut, satul de pe Valea Secașului, lângă Sebeș-Alba. Localnicii purtau porecle. „Neamul bunicii – își amintește Victor Albu – era un neam fălos, înstărit. Nici nu s-a pus problema acceptării unei mezalianţe cu sărăntocul din capul satului. Aşa că Ionu Nii a furat-o pe Nuţa, au fugit împreună la Cisnădie şi au devenit ceferişti. În realitate au rămas tot ţărani. Ca şi părinţii mei. Ca şi mine, de altfel. Nu cred că m-am rupt de rădăcinile ce mi-au alăptat pruncia.” După pensionare, bunicul s-a întors la Cut, dar tinerii au ales orașul Sibiu.

Rămasă orfană la 14 ani, mama lui Victor, originară din satul Șaeș, așezat pe valea râului cu același nume din vecinătatea Sighișoarei, a fost crescută de văduva Mira, femeie foc de harnică. În anii copilăriei lui Victor, un adevărat ritual era făcutul pâinii la bunica de la Șaeș. „În fundul pridvorului trona cuptorul de pită. Hei, ce mai zarvă era în casă când se făcea pită. Aluatul, frământat de cu seară, se odihnea lângă plită, ocrotit în ştergare moi, călduroase. Bunica încingea cuptorul cu mult înainte de crăpatul zorilor. Auzeam ca prin vis mâinile ei gureşe sfârtecând aluatul din copaie, paşii furişaţi spre lopata rezemată de buza cuptorului, zăvorul ce fereca minunea din pântecul încins. Mă trezeau aromele pitelor. Mă ademeneau pupii, ochii cei bulbucaţi cu care pitele priveau împrejurul. Aşteptam buburuzele, pituţe coapte în foaie de varză. Apoi şarja cu lipie şi belcine. De sărbători cuptorul năştea cozonaci. După ce bunica scotea pita, o lăsa „să se ducă la Dumnezeu”, o bătea cu făcăleţul la marginea copaiei. O depozita în beci, frigiderul răcoros din parterul casei. Din coaja bătută bunica făcea cafei. Când bunica a obosit să facă pită, pe masă a apărut pâinea de târg de la Sighişoara, apoi pâinea de cooperativă.” („Grădina lui Ion”)

Legătura copilului din flori cu mama lui a fost puternică. De aceea, cuvintele pe care le consacră celei care i-a dat viață sunt edificatoare, căci mama  „a fost totdeauna – va mărturisi poetul – oglinda mea retrovizoare.” Mama avea motive întemeiate să-și reverse dragostea spre primul ei copil: „Mă, spunea ȋn momente de restriște și epuizare (nu puţine, nu rare), eu ţin la tine ca la Dumnezeu!” („Oglindiri”) Pe tatăl natural nu l-a cunoscut și nostalgia aceasta a devenit obsesia lui secretă pentru mult timp. Abia într-un târziu, un prieten de viață al basarabeanului născut la Bălți și refugiat în România ca inginer agronom a ridicat un colț al draperiei în care fusese camuflat acest adevăr. Acel prieten i-a arătat lui Victor și fotografia făcută la înmormântarea tatălui său. Așadar, nu mai exista nicio șansă de a-l cunoaște pe omul care, cuprins de remușcări, dorise să-și înfieze băiatul. Dar această manifestare de simț patern se produsese exact înainte de a-și simți sfârșitul aproape. Bineînțeles că mama lui Victor socotise a fi exclusă o asemenea recuperare morală târzie, după ce în tinerețe acel bărbat îi întorsese spatele de cum aflase că din iubirea lor pătimașă se va naște un copil.

Victor nu a lăsat la voia întâmplării căutarea unui drum de viață, dorind să înțeleagă ce sens are existența sa, încolțită de mistere: „Închid pleoape înţelepţite peste lumea cea tainică, peste lumina ei tulbure şi grea. E lumina în care m-am învelit mereu ca într-o blană miţoasă şi caldă. Nu caut justificare pentru haina ce o port. De multe ori faci un gest, arunci o vorbă, fără să rumegi sensurile sau consecinţele lor. Laşi ruleta să curgă hai-hui. Toate simţurile tale zac în tăcerea amorţită a aşteptării. Doar auzul percepe ţăcănitul roţii ce învârte norocul la întâmplare.”  („Grădina lui Ion”)

Părinții lui s-au mutat la Sibiu, locuind în Piața Mare la parter, unde aveau o cămară comună cu o altă familie. Conflictele au degenerat în procese nesfârșite. Mult mai interesant decât ceilalți, era un anume vecin: „La etaj locuia un medic paraplezic”. Diferența de statut social a lăsat evidente urme. Copilul o simțea situând-o între realitatea dură și fantezie. „Doctorul avea o locuinţă imensă. Pe duşumele pluteau covoare adânci, pe pereţi atârnau tablouri princiare, de muzeu. În camera de la stradă, cea de deasupra noastră, zăcea o blană de urs brun, cu ochi sticloşi şi colţi sfredelitori în gura larg deschisă. Mult timp am privit cu teamă tavanul casei noastre. Mă aşteptam să cadă „dihania” peste noi.” („Piața Mare”)

De neuitat a fost iarna cu zăpezi abundente a anului 1956, când foamea își arăta colții. În fața ei, părinții celor doi băieți stăteau cu câțiva saci de cartofi și o ladă de untură. Tatăl adoptiv, hepatic la acea dată, mânca lămâi și miere cu nemiluita. Salvarea de foamete venea tot de la satul Cut: „Bunica din partea tatei ne aducea la sfârşit de săptămână o găină de la ţară. Atunci era pentru noi Sărbătoarea găinii. Tata privea printre lacrimi la puii săi de lup care savurau târtiţe. Partea bună a găinii era rezervată bolnavului. A jurat că, dacă scapă cu bine din boală, copiii lui nu vor mai răbda vreodată de foame. S-a ţinut de cuvânt. Verile mama ne răsfăţa zilnic cu ritualul unei prăjituri la cofetăria din colţul Pieţei (Macul roşu, nume adecvat epocii, avea să estompeze toate amărăciunile trăite), urmată de un periplu prin iarba miţoasă şi caldă a parcului ce transmitea statornicie, siguranţă. Ce uşor şi firesc s-a lepădat oraşul de haina parcului. Pe o latură a Pieţei circula tramvaiul. Un tramvai hodorogit ce se legăna pe şine ca o gâscă cu picioare dureroase, reumatice. Făcea legătura între gară şi Pădurea Dumbrava. Periodic circula până în satul aşezat domol pe apele Ştezei.” („Piața Mare”) Trebuie că tocmai descinderile la Rășinari aveau să declanșeze inspirația sa poetică, dacă ținem cont de titlul ales pentru poeziile debutului său publicistic.

În Orașul de pe malurile Cibinului viitorul poet și-a început școala la Liceul „Gh. Lazăr” cu ȋnvățătoarea Maria Ștefănescu, despre care își amintește că era „o femeie frumoasă și plină de har, care a pedalat pe cultivarea talentelor native specifice oricărui țânc”. Nu i-a fost deloc greu să descopere între compunerile elevilor ei una deosebită și Victor Albu rememorează convingător în evocarea „Despre destin” acel primus movens literar, ca moment când are conștiința harului său, dar el înțelege și ce rădăcini are acesta: „Prima reușită literară de care mi-aduc aminte a fost o compunere din clasa a II-a, scrisă cu sensibilitate. Una despre primăvară. Ȋnvățătoarea a fost impresionată și neȋncrezătoare ȋn aceeași măsură („Mă copile, ai scris-o singur?”). Apoi am recidivat și s-a liniștit asupra harului cu care m-am născut. Mama i-a povestit că o moștenesc pe mama ei care fusese un rapsod popular cu talent și renume. Satul natal și cele din ȋmprejurimi au apreciat spectacolele regizate de bunica, cu piese de teatru inspirate din satira populară sau din povestiri biblice, cu cântece și jocuri de pe valea Șaeșului. Bunica ticluia versuri, amintiri din viața personală, evenimente emblematice din istoria familiilor satului. Bunica a murit când mama avea 14 ani, așa că n-am cunoscut-o decât din amintirile depănate de mama. Mi-ar fi plăcut să o ȋntâlnesc, să mă cuibăresc ȋn poala ei, să preiau „ștafeta” firesc. De câte ori mă tulbură neliniști ale „facerii” literare, simt ȋn ceafă aburul respirației ei. Acum pot să-i răspund dragei mele ȋnvățătoare: „Nu Doamnă, n-am scris singur acea compunere”.

Pe mai departe, Victor se comportă ca un ales al destinului și prezintă în clasa a VII-a două poezii sincere dar stângace pentru o antologie a „mugurilor”. A realizat că ele fuseseră selectate pentru candoarea și sinceritatea lor. Exigența cu sine îl determină să revină asupra lor, dar șlefuirile repetate nu fac nimic bine acelor versuri, așa că profesorul de română Naum Smarandache se vede nevoit să întrerupă cazna elevului, pe care îl sfătuiește cu o prudență înțeleaptă: „Gata, lasă-le, că le strici!” În tabăra de creație de la Bran se îndrăgostește, dar nu devine mai convingător cu versurile pe care le scrie. Dezamăgirea îl determină să se resemneze pe moment. „Așa că m-am ȋntors spășit ȋn  „coaja mea”… va conchide elevul cu simțire de poet. La finele studiilor gimnaziale decide să urmeze clasa a IX-a la Liceul Brukenthal. Era anul 1966 când el reușește primul la examenul de admitere, ceea ce încântă familia, prietenii și chiar pe vecinii din cartier. Pentru că la Liceul „Octavian Goga” se constituia prima clasă specială de matematică, unde se înscriau elevi cu aplecare spre acest domeniu din toate celelalte instituții școlare sibiene, se decide să intre și el acolo. Dar nu era deloc dispus să facă eforturi deosebite pentru studiu, drept care Victor trece prin liceu – dacă ținem cont de propria mărturisire – „ca gâsca prin apă”.

Dar un demon ori un înger al plămădirii cuvântului sub pecetea poeziei s-a manifestat din nou pe la finele liceului, când adolescentul face primele încercări de a îmbrăca simțirea sa în cuvinte. În 1970, el debutează în Tribuna Sibiului an III, nr. 737, din 5 iulie, p. 3 a suplimentului Tribuna literară și artistică cu ciclul  de poezii „Cântece de pe apele Ștezii”, care ni-l recomandă ca vlăstar de spirit al mărginenilor, din moment ce el se dorea pe atunci un ucenic al lui Octavian Goga. Motoul ales de licean pentru cele 10 poezioare este edificator în acest sens: „la hanul cu trei pruni din drum de țară/ a tras un menestrel să moară…” Nu lipsește din această formulare un anume iz umoristic, ce răzbate dincolo de admirația față de marele său model în acele momente de edificare poetică. Este bine cunoscut faptul că pe Șteaza s-a creat din vechime la Rășinari, ca și în satele vecine, o tradiție redutabilă, „cea a ciobanilor cu biblioteci”, îmbinând spiritul practic cu elevația intelectuală. Fără școli înalte, unii dintre ei aveau preocupări constante de lectură, una făcută la stână între două mulsuri ale zilei în pastoral. Victor citea pe Octavian Goga, dar și pe Serghei Esenin, de care se simțea atras. Cel de-al X-lea  „Cântec” este și cel mai izbutit dintre toate: „Ce răzvrătiri îmi fulgeră prin vine/ urcându-mă de la Avram până la tine/ cu cumpăna adusă sus, în lună/ cercându-mă, săpându-mă fântână/ umplându-mă sub aripă de deal/ cu dor de Ștează-apă din Ardeal.” Redactorul Titus Popescu, tânăr entuziast care îl lansase, l-a chemat  a doua zi la redacția ziarului și atunci i s-a oferit o sumă de lei pentru creația sa. Ce mândru va fi fost absolventul de liceu pentru o asemenea ispravă literară! Așadar, debutul său publicistic s-a produs la finele liceului, când profesoara de română Viorica Gușu, o ființă caldă și plăcută, l-a remarcat în orele ei, organizate cel mai ades ca dezbateri literare. Ea a fost mândră să constate că elevul ei de la clasa specială de matematică a luat la lucrarea scrisă de la bacalaureat nota 10, cum, în schimb, nu primise niciun elev de la secția umană. Secretul fusese tema dată, anume una vizând literatura română contemporană, subiect în care Victor se mișca foarte bine. „Am trimis la redacția Tribunei Sibiului – își amintea el – un plic cu câteva poezii grupate sub titlul „Cântece de pe apele Ștezii”. M-au debutat ȋn suplimentul literar, care apărea săptămânal ȋn interiorul ziarului. Am câștigat atunci primii și ultimii mei bani din poezie. Dar mult mai important a fostul câștigul oferit de D’na Gușu. Profesoara mea de română a descoperit astfel talentul ascuns al elevului ei, m-a adjudecat cu dragoste posesivă, mi-a făcut o reclamă nesperată în școală. Multe colege umaniste s-au perindat pe la ușa clasei, unele au reușit să treacă de coajă, altele nu.”

După mai multe peripeții pregătitoare, decizia de a continua drumul formării sale pentru viață l-a purtat la București, unde a urmat, mai mult din întâmplare, Facultatea de instalații pentru construcții. S-ar putea crede că o profesie pragmatică, cum este cea de inginer proiectant în instalații electrice, trebuia să-l țină pe Victor Albu departe de simțirea întru frumos estetic. Totuși el era și un inginer al poeziei și corespondența purtată cu Gherghinescu Vania de la revista Astra din Brașov îi întărește convingerea că, orice profesie va face, până la urmă „poetul” din el va învinge. Și demonul sau îngerul creației nu s-a îndepărtat prea mult. Dar nici nu l-a îndemnat să intre în cenaclurile capitalei, cum fac îndeobște tinerii convinși de talentul lor.

Singurul succes real l-a dobândit el la un Festival studențesc de poezie desfășurat prin anul 1978 sub egida Cântării României. Profesoara lui la Facultatea de Construcții Maria Marian, care îi cunoscuse preocupările literare atât de discrete, îl îndeamnă să participe și juriul, din care făcea parte și poeta Constanța Buzea, îi dă premiul II pe București, ceea ce l-a încurajat, bucurându-i totodată pe profesorii și pe colegii săi de an.

Ceea ce poetul Victor Albu a strâns în sertar a devenit volum de debut la 29 de ani, când Perpetuum mobile a apărut la Editura Albatros în 1999. Poetul își căuta formula sa lirică. Au urmat după un răstimp Dincolo de Rai, 2008, Cascadele dulci, 2009, plachete publicate de Editura Eminescu. Lansarea celor două volume s-a organizat la Librăria Mihail Sadoveanu din centrul capitalei, în prezența doamnei Silvia Cincă de la Editura Eminescu, prezentatorul fiind poetul Traian Coșovei, care a vorbit consistent, concluzionând că Victor Albu este „un optzecist rătăcit.” Și aprecierea venea de la un autentic participant la „generația în blugi”, poet consacrat, fapt care l-a îndreptățit să continue.

Răspunzând sugestiei unei profesoare de la facultate, Mariana Filimon, ea însăși poetă, autoare a unor versuri pentru copii, Victor Albu o va căuta la redacția revistei România Literară pe Constanța Buzea, scontând pe aprecierea de care se bucurase cândva, în studenție. O citea cu interes, chiar socotind că versurile ei sunt mai consistente, mai profunde decât cele ale soțului ei, Adrian Păunescu, mult mai ambițios în a se impune grabnic. O admira pe Constanța Buzea, pe drept cuvânt. La ora din ziua fixată, tânărul înarmat cu volumele recent apărute se înfățișează la redacție, fără să țină cont că era gripat, căci nu voia în ruptul capului să scape șansa ce i s-a dat. După o îndelungă așteptare, poeta sosește elegantă, cochetă, dar cu o indispoziție pe care nu i-au alungat-o nici florile oferite într-un mare buchet, nici plachetele încredințate de invitatul ei. Victor are impresia că vede o nouă versiune a domnișoarei Cucu, întrucât poeta tuna și fulgera împotriva tuturor, dovedind că era în război cu toată lumea. Musafirul era inoportun, mai ales că se putea observa lesne că venise bolnav, așa că el se simte cu atât mai rău cu cât aude pe gazda lui afirmând că „ea nu mai suportă poeții”. Evident că nu se crease acea chimie în care sperase novicele. Aflat în fața unei maestre care îl respingea, Victor Albu se bucură mai degrabă de prezența altor redactori, așa ca Alex Ștefănescu. Singura promisiune fusese aceea că la rubrica Poșta redacției va fi formulată o apreciere pe marginea volumelor oferite. Un mugur de speranță mai exista, așadar. Câteva săptămâni la rând nu a apărut absolut nimic în revista România Literară,  iar într-un târziu, când și-a descoperit numele în comentariul poetei, aproape întregul text se referea la supărarea că musafirul venise bolnav de gripă la redacție, ca în final, cu totul neargumentat, să se găsească stigmatizarea că în fapt Victor Albu este „un poet veleitar”. Mult prea curând apoi, i-a sosit vestea că poeta Constanța Buzea a murit.

Diavolul sau îngerul creației îi dă din nou târcoale. Fiorul liric se intensifică în anii următori, căci lecția concentrării imaginilor până la esențele ultime este temeinic învățată. După căutări îndelungi, poetul ieșea la un luminiș. Versurile se alcătuiesc din imagini ce nu comunică necesarmente între ele. Uneori, își refuză chiar și vecinătatea semantică. N-am mai văzut o asemenea singurătate bogată a cuvintelor, care par să răspundă dictonului franțuzesc Les bons parfums dans de petites boites. Pentru Victor Albu scrisul a fost un mod de purificare prin care el, poetul, se înalță la starea de meditație pe care o propune și cititorilor lui. Astfel se instituie o pedagogie a singurătății cuvintelor. Lecturându-i versurile, care scapă încadrării în speciile clasice, tratate de teoria literară, simți că te afli ca în fața unor picturi abstracte care-ți solicită participarea în descifrarea semantică. O adiere de ermetism ține uneori în frâu degajarea sensurilor poetice. Adesea metaforele și comparațiile prind strălucire în versul lui Victor Albu, uluind ca noutate. De-a rândul în poeziile noi care se adunau găsești frumuseți ca aceasta: „…rezemat în toiag/ privesc topoganul/ de îngeri sub care/ tu taci ca o/ lupoaică flămândă… („topoganul” )  Poetul decide să publice volumul Ultima luncă, tipărit la Editura Tracus Arte în 2013 cu un Cuvânt înainte intitulat „Înnobilarea cuvintelor”, semnat onorant de poetul Traian T. Coșovei. Poetul optzecist nu ezită să recunoască virtuțile certe ale autorului care, așa cum ținem să constatăm și noi,  în drumul său ascensional a depășit toate pragurile stângăciilor lui anterioare. Laudativ în întregul său, cuvântul înainte al lui Traian T. Coșovei conduce spre concluzia formulată clar, cu energia cu care Columb a tăiat oul și cu tăria cu care s-a despicat nodul gordian: Ultima luncă este un volum emblematic, un strigăt șoptit al ființei care nu mai are timp și vreme să sugereze căile poetice ale unei posibile apropieri de real prin livresc, preferând purificarea prin dezrobirea de podoabele narcisismului calofil ori ambiguitatea pe post de figură de stil. Poezia lui Victor Albu este o interogație tandră, dar neiertătoare asupra propriei existențe. De unde și autenticitatea creației sale!”

Volumul a fost lansat la Muzeul Național al Literaturii Române din București, unde au luat cuvântul Ion Cristescu din partea Editurii Tracus Arte și, bineînțeles, prefațatorul, care cu pletele lui aruncate pe spate a vorbit scurt, parcă spre a șterge pentru totdeauna stigmatizarea ca poet veleitar, formulată de Constanța Buzea. Participanții au observat ce marcat de boală era. Prin ce simetrie a destinului, nu mult după acel eveniment de consacrare literară a autorului nostru, Traian T. Coșovei avea să cadă răpus de o grea maladie la 1 ianuarie 2014. Ori de câte ori poposește la mormântul său de la Cimitirul Bellu, lumânarea aprinsă de Victor Albu întărește convingerea că nimeni ca Traian T. Coșovei nu a jucat pentru el rolul unui mentor, unul care l-a încredințat că trebuie să meargă mai departe în mânuirea condeiului. Nimic mai firesc, atunci când știi „să/ ascunzi/ la subsuoară/ adiere de/ aripă liberă…”

După alți 7 ani de travaliu artistic, volumul aflat în pregătire la Editura TechnoMedia din Sibiu poartă titlul Dorm într-o coajă. Există în el semnul întoarcerilor autorului pe meleagurile lui natale, evocate, de altfel, și în proza autorului, din care am citat mai devreme. În mod cert, atmosfera de burg transilvan nutrește inspirația în versurile poeziilor din noul volum, nopți la Sibiu și Sighișoara, rod al atașamentului său pentru Sibiu și pentru lumea transilvană. Fără desfășurarea narativă a lui Radu Stanca în „Nocturnă” („Intru-n Sibiu ca-ntr-o încăpere”) cu cele 7 strofe catrene, rămase exemplare ca baladă închinată burgului de pe malurile Cibinului, Victor Albu plămădește în tehnica proprie de concentrare a cuvintelor o aceeași stare de spirit în doar 8 versuri, cu un final inedit:

„curg temerile nopții
pe uliți de cetate
arinii lung suspin
și mierlele mă dor

*

în cercevele triste
mușcate împușcate
pe stradă trece luna
cu pușca la picior…”.

*

Poezii selectate din volume…

şarpele

cât somn zace ȋn
fotoliul ȋn care
te-ai ȋncolăcit ca
un şarpe pe ouă

câtă pândă viscerală
cu care mă
priveşti pe la colțuri

ascuns ȋn ierboşenia
inimii mele aştept
clipa când mă vei
iubi cu şapte guri…

(Perpetuum mobile – Editura Albatros, 1999)

nu eşti tu

nu călca sub talpă
florile malului ca
un prunc muşinând
buza luminii fragile

nu te apleca peste
muşcatele aburinde
ca o ceață de toamnă

nu te amăgi, cel ce
te priveşte de dincolo
nu eşti tu…
(Perpetuum mobile – Editura Albatros, 1999)

ca ȋntr-o cădere

aici ne aşezăm ca
ȋntr-o cădere
biciuiți de trecuturile
noastre superbe

aici unduim ȋntr-o
speranță
de sămânță desculță
prin colburi
de miresme tânjite…

(Dincolo de rai, Editura Eminescu, 2008)

dacă ai un ochi ȋn plus

dacă ai un ochi ȋn plus
nu ȋnseamnă că poți
vedea pământul
mai fericit decât este

spune-mi, nu te ȋncearcă
ades deznădejdea
orbului cu o mie de ochi?…

(Dincolo de rai, Editura Eminescu, 2008)

glicemii autumnale

glicemii autumnale
aburind ca o aură
peste unduiri
de efemeridă ȋn călduri

tolănită ȋn ierburi
lumina doarme rotund
ca o paşnică ȋmplinire
ca un dulce profund

cu nelinişti de câine
priveşti lung, mirată
lacrima mea
cea ȋncă sărată…

(Cascadele dulci, Editura Eminescu, 2009)

ȋn vamă

ȋn vamă la
Promahonas
un guşter de
patrimoniu
care nu a avut
voie să treacă
tânjeşte de trei zile
după iarba de
dincolo…
(Cascadele dulci, Editura Eminescu, 2009)

margini

toate marginile
au ȋnțelesul lor

sânzâienele ard
lângă fluturele
ce se
leapădă de sine

toate marginile
au ȋnțelesul lor
numai piatra
pe care şezi
pare o graniță
fără noimă…

(Ultima luncă, Editura Tracus Arte, 2013)

Foto. Anca Sîrghie