Prozatorul Cornel Cotuțiu în câteva ipostaze de publicist

Prozatorul Cornel Cotuțiu în câteva ipostaze de publicist

Autor: Dumitru Rusan

Am în față volumul lui Cornel Cotuțiu Azi în zigzag (Ed. „Școala Ardeleană”, Cluj-Napoca, 2019).

Am fost colegi de facultate și „martor” în timp al apariției celor 35 de cărți (odată cu 1978) și este riscul de a nu-l aprecia în toată plenitudinea sa de romancier, nuvelist și publicist. Cartea de acum are subtitlul La noi, vol VII; așadar, un serial, cu menționarea că primele patru volume au titlu chiar atât, La noi, cu precizarea ordinii lor de apariție (începând cu anul 2008). Fără acest subtitlu, scriitorul mai are în bibliografie și alte volume de publicistică: Taifas în Purgatoriu (1995), Am fost pe lumea cealaltă (2000), Cărăbușii de sub pernă (2001), Securea cu rotile (2005), Pompa de iluzii (2008), Dincolo, dar tot aici (2012).

La începutul cărții „La noi (adică pretutindeni)”, Cornel Cotuțiu ne întâmpină astfel:

„Cititorule,

Deschizând această carte, vei observa că nu ai a face cu note de călătorie, ci de ședere; căci am încercat de fiecare dată, în orice spațiu unde m-am oprit, alături de români, să-mi întemeiez o diafană locuire de suflet și spirit. Am dorit să trăiesc alături de semenii mei ca și cum mi i-aș fi făcut vecini, ca și cum aș fi mers cu găleata la fântâna lor sau i-aș fi invitat la mine în curte la o cafea, ca și cum am fi mers împreună la biserică ori am fi privit cerul, gândind împreună despre vremea de mâine, povestind, învăluiți în nedumeriri și speranțe, în doruri și taine. M-au interesat pretutindenile românești, fie din țară, din jurul României, fie de peste mări și țări; sunt preajme care nu ar avea consistență, justificare, motivație, fără raportare la această corolă matricială pe care am numit-o La noi”.

În postura de ziarist, dincolo de faptul că este membru al acestei asociații, numele lui rămâne legat mai cu seamă de redacția cotidianului Răsunetul, Bistrița, care, de la apariția lui postdecembristă, i-a acordat o rubrică – „La noi” – în care își publică textele. E un loc pentru secvențele sale despre călătorii și popasuri, care pot da sugestia unei autobiografii literare, dar și despre structura sa ce ține de un fel de clasicism lipsit însă de rigiditate, de rigoarea lui specifică. Curiozitatea investigatoare a lui Cornel Cotuțiu l-a dus la convingerea că românii din Basarabia, Ucraina, Serbia sau Ungaria alcătuiesc un tot unitar, în care stringența datelor se îmbină cu imaginarul, adevărul istoriei cu prezentul de neocolit.

În Azi, în zigzag capitolul de început e semnificativ intitulat: „De carte nu scapi” (Așa e denumit un episod din cadrul Festivalului Internațional de Carte „Transilvania” – FICT -, desfășurat anual la Cluj-Napoca.) Celelalte 9 capitole, tot așa, își dezvăluie conținutul și intențiile autorului încă din titlu. De pildă: „Album îndoliat”, „Pe Someș în jos”, „Democrația dâmbovițeană”, „Gyere, Kati, tancoljunk csardast!” sau „După ei…, noi”.

Textele dovedesc adevăruri greu de confundat despre starea de lucruri pe care le trăim zilnic. Dar am tentația să mă opresc și să stărui asupra acelora care dau glas unui ideal încă neîmplinit, situat într-un abur al incertitudinii, încât e emoționant să auzi o basarabeancă, participantă la FICT, absolventă a universitățiii clujene – poeta Liana Armașu -, exclamând în plenul simpozionului: „Visul meu a încărunțit odată cu mine!” Acestei consemnări, autorul atașează o emoționantă declarație a unui parlamentar basarabean, în plenul adunării de la Chișinău: „Nu vreau să mor până nu voi trăi momentul revenirii Basarabiei la Mama România!”

Cartea este și o dovadă a susținutei atenții privind relația dintre fapta gazetărească și ficțiunea prozastică, deoarece, inevitabil, există tentația scriitorului de ficțiune literară de a da informației de ziar o tentă narativă, fanteziei epice. Precumpănesc, categoric, documentul, fapta, istoria, comentate într-un limbaj elegant, cursiv, asemenea unei întâmplări ce se derulează firesc, încât, treptat, finalul devine previzibil.

Problema și problematica mult așteptatului Centenar sunt prezente în cele 10 texte din finalul volumului; capitolul acesta ar fi putut fi intitulat cu o sintagmă de găsit în câteva locuri aici: „Paravan al neputinței”. Căci, într-unul din texte, scriitorul își dezvăluie retoric dezamăgirea la modul acesta: „Palate Victoria, Cotroceni și al Parlamentului, ați pus la cale un Centenar epigon, dar faceți un efort, recuperativ,  să pricepeți (chiar cu cele, câte două, celule neuronice din dotare) de ce eseul Bine! Apoi?… (Addenda la Centenar) se încheie cu convingerea că „Limba Română a fost liantul României Mari.”

Dumitru Rusan

P.S. Primesc la începutul anului 2020 o carte proaspătă a lui Cornel Cotuțiu (proză scurtă) În căutarea zăpezii (Ed. Charmides, Bistrița). Totuși, tomul se termină cu un text asupra căruia autorul ține să menționeze „Proză nonfictivă”. Consideră textul astfel, fiindcă e un reportaj cu nerv narativ, un jurnal memorialistic, intitulat „Bine ați venit acasă!”

Scrierea se datorează unui simpozion itinerant internațional, organizat în toamna anului precedent de către Despărțământul „Mihail Kogălniceanu” Iași al Astrei, în colaborare cu instituții de cultură și învățământ din Iași, Suceava, Cernăuți, Ținutul Herța. Urarea de bun venit acasă a fost rostită la Liceul „Alexei Mateevici” din Dondușeni, cel mai nordic liceu românesc din Republica Moldova! Formidabil cuvântul „acasă” în acest context! O ipostază neașteptată pentru „la noi”. Noi, români din România să ne simțim „ca acasă” printre românii din Basarabia! Aceasta după ce participanții la simpozion au străbătut (uneori cu tristețe – afirmă scriitorul Cotuțiu) străbune pământuri românești din Ucraina, nu foarte fericite de administrația de la Kiev.