Limba greacă, de la Septuaginta la simbol al autenticității spirituale a creștinismului

Cunoscută ca „limbă a zeilor și a epopeilor antice”, limba greacă păstrată bine în documente scrise, apare de prin secolul al XVII-lea î.Ch. ca fiind individualizată în mai multe dialecte (ionic, doric, atic, eolic), unele dintre acestea ajungând să fie folosite în literatura greacă antică, în scrieri de o strălucită valoare: epopeile lui Homer (ionic), textele de medicină ale lui Hipocrate (ionic), operele tragicilor Eschil, Sofocle și Euripide (atic), filosofia lui Platon și lucrările isoricilor Tucidide și Xenofon (atic). Toate aceste dialecte au dispărut în timp, prima traducere a Bibliei transformând greaca într-o limbă de cult. Indisolubil legată de cultura Greciei antice de acum circa 40 de secole, greaca, o limbă indo-europeană unică, cu alfabet propriu, se distinge prin atributul esențial de a fi idiomul Septuagintei.

Cea mai veche traducere a Bibliei (cea mai cunoscută carte de pe Pământ, conform statisticilor), mai precis a Vechiului Testament, întrucât Noul Testament nu exista pe acea vreme, se datorează evreilor și datează din secolul al III-lea î. Ch. Este deosebit de interesant traseul parcurs până la finalizarea procesului de transpunere a textului original dintr-o limbă în alta. Demersul a fost determinat de nevoia acută a comunității iudee din Alexandria, capitala Egiptului, de a avea scrierile sfinte în limba greacă, limba de circulație („lingua franca”) cea mai răspândită în Orient, în acea epocă. Traducerea era justificată și de faptul că mulți evrei din acea comunitate importantă care, grație activităților pe care le desfășura își păstrase dreptul de a beneficia de organizare și credință proprii, nu mai cunoște ebraica.

Regele Egiptului Ptolemeu II Philadelphos (283-246 î. Ch.) a încredințat misiunea traducerii unui grup de evrei din Alexandria, dar preoții de la Ierusalim s-au opus cu îndârjire, considerând că „Legea era însuși Cuvântul lui Dumnezeu”, fapt pentru care trebuia citită în limba ebraică. Sub presiunea suveranului egiptean, Palestina aflându-se atunci sub dominație egipteană, preoții au acceptat în cele din urmă solicitarea regelui. Marele preot a trimis la Alexandria un pergament scris cu aur și 72 de învățați evrei (câte 6 pentru fiecare dintre cele 12 seminții ale Israelului). Cei 72 au sosit în Egipt și au lucrat 72 de zile pe o mică insulă din apropierea Alexandriei numită Pharos, realizând transpunerea în greacă a primelor cinci Cărți (Pentateuhul) care constituiau Legea. Tradiția spune că la sfârșit au citit scrierea lor în public, evreii care ascultau dându-și seama cu mare uimire că cele 72 de versiuni ale traducerii concordau cu exactitate. Pentru comemorarea veșnică a celor 72 de învățați, traducerea s-a numit Septuaginta.

Misiunea traducerii a fost socotită un imens succes, de-a lungul timpului fiind semnalate și alte versiuni ale Scripturii, Septuaginta rămânând totuși o carte de căpătâi și pentru greci, iar mai apoi și pentru o parte dintre creștini. Către jumătatea secolului I, devoțiunea pentru Septuaginta ajunsese atât de mare, încât se organizau pelerinaje la insula Pharos, unde erau prezentate relatări despre felul în care au lucrat cei 72 de învățați. Celebra traducere grecească a fost așezată în vestita Bibliotecă din Alexandria. Adoptarea Septuagintei de către creștini, în locul originalului ebraic, a stârnit controverse ale evreilor care au încetat să o folosească în anul 70 d. Ch. Origene a realizat prima ediție critică, denumită „Hexapla”, deoarece era un sinopsis a șase versiuni a Vechiului Testament, însoțite de comentarii. Trebuie însă subliniat că Septuaginta a devenit versiunea oficială a Sfintei Scripturi (privind Vechiul Testament) în Biserica Ortodoxă.

Una dintre caracteristicile majore ale ortodoxiei și a creștinismului, în general constă în păstrarea limbii grecești ca limbă sacră, strâns legată de un patrimoniu unic de neprețuit, permanent în stare să le regenereze în posibile perioade de criză. Asocierea vădită cu limba originală a Evangheliilor a slavilor încreștinați a determinat însă un efort invers al intelectualității bizantine de a pune la dispoziția lumii slave o traducere cât mai corectă și bogată a patrimoniului creștin, o străduință ce s-a întins pe mai multe veacuri, înregistrând un nou avânt prin spiritualitatea isihastă în secolul al XIV-lea. În susținere, pot fi amintite mănăstirile bilingve din Bulgaria (de exemplu, așezământul monastic de la Paroria a cărei comunitate plurietnică se afla sub ascultarea Sfântului Grigorie Sinaitul) și situația din Serbia unde majoritatea mănăstirilor regale erau în legătură apropiată cu mănăstirea athonită elenofonă de la Hilandar.

În privința Țărilor Române se observă că, încă din secolul al XIV-lea, aici lucrau numeroși pictori de limbă greacă, iar ctitorii princiari sau boierești ai picturilor apreciau în mod deosebit și aveau acces sau năzuiau să aibă acces la limba greacă. Existența unui considerabil grup de vorbitori de greacă este consemnată din timpul domniei lui Alexandru cel Bun, în Tetraevangheliarul copiat în anul 1429 la Neamț care include textele Evangheliilor în limba greacă și în limba slavă. O probă elocventă a existenței elenismului în Țările Române este conferită de frecventele vizite și îndelungatele șederi ale patriarhilor ecumenici (unii dintre ei exilați sau retrași aici, cel mai remarcabil fiind Nifon al II-lea), precum și a altor prelați, încă de la începutul secolului al XVI-lea, pe teritoriul românesc, cu mențiunea specială că aceștia soseau însoțiți de o numeroasă curte ecleziastică. Elenismul cultural a fost puternic consolidat de așezarea în Țările Române a elenofonilor balcanici, clerici, negustori și descendenți ai unor familii bizantine care se încuscreau cu boierimea autohtonă.

Dialectele Limbii Grecesti Vechi

O situație aparte se constată în ceea ce privește evoluția tipăriturilor, cărților și manuscriselor. Astfel, dacă în secolele XV-XVI cantitatea manuscriselor în limba greacă era mică, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea cartea manuscrisă și tipărită de limbă greacă crește considerabil, elenismul religios luând o asemenea amploare încât numeroși istorici apreciază că cea mai mare parte din cultura greacă din perioada turcocrației a fost produsă în Țările Române, împrejurare care denotă incontestabil raportarea pozitivă a elitei culturale și politice românești. Merită menționat în acest sens că în procesul traducerii Sfintei Scripturi în limba română translatorii nu s-au limitat la o traducere a textului slavon din cărțile pe care le aveau în folosință, ci au recurs la originale grecești. Acest fapt demonstrează preocuparea evidentă pentru autentic, precum și că limba greacă se situa în centrul spiritualității ortodoxe. Cu totul diferită a fost situația traducerilor făcute în Ardeal unde domina influența luterană și calvină, un exemplu concludent fiind Noul Testament de la Bălgrad. Este cunoscut, de altfel, că îndreptarea cărților de cult, operațiune denumită „diortosire”, a fost un fenomen obișnuit atât în bisericile de limbă slavă, cât și în alte biserici utilizând deja o limbă autohtonă.

Fără îndoială, creștinismul a preluat, odată cu limba, și patrimoniul intelectual spiritual al Greciei antice. Datorită acestui aspect, a apărut o gravă confuzie, devenită ulterior chiar prejudecată, între limba greacă drept simbol indubitabil al creștinismului și garant al autenticității spirituale a acestuia și invocarea superiorității elenismului față de orice altă construcție culturală locală. În condițiile în care ideea națională apărută în Occident a atribuit formă politică fondului etnic al comunităților locale din Balcani, limba greacă a suferit o dură lovitură dată declarațiilor sale de universalitate prin anexarea ei la proaspăta națiune elenă. O serie de analiști și specialiști în domeniu au concluzionat că identificarea cu una dintre națiunile balcanice a pus capăt vocației de limbă de circulație sud-est europeană pe care și-o câștigase în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, iar acapararea „ideii ortodoxe” de către greci s-a intersectat la jumătatea secolului al XIX-lea cu integrarea spirituală răsăriteană în „ideea rusă”, ceea ce a creat o profundă criză a gândirii religioase, punând sub semnul incertitudinii chiar continuitatea formelor ecleziale moștenite din Bizanț.

În fine, cred că considerentele expuse în prezentul eseu privind aspectele care caracterizează importanța evoluției acestei limbi, marcată de evenimente istorice majore, ajută la o înțelegere corectă a locului pe care îl ocupă limba greacă în zbuciumata istorie a creștinismului.

Foto: Dorin Nădrău (S. U. A.)