Doctorul Iura Jivago, unul dintre eroii de referinţă ai literaturii de rezistenţă

Doctorul Iura Jivago, unul dintre eroii de referinţă ai literaturii de rezistenţă

Autor: George Petrovai

Literatura de rezistenţă reprezintă un capitol distinct, încărcat de tragic umanism, din literatura universală. Ea se constituie într-o formă specifică nu doar de protest, ci chiar de luptă (uneori cu garda jos) a unora dintre cele mai sensibile şi curajoase conştiinţe, i-am numit pe scriitori, împotriva dictatorilor şi a politicilor lor de intimidare, care cu toatele vizau acele focare de rezistenţă ce nu admiteau acţiunea neîncetată a mijloacelor de înrobire umană (procesul de mankurtizare de care vorbeşte Cinghiz Aitmatov în romanul O zi mai lungă decât veacul), atât prin restrângerea sau chiar privarea totală de libertăţile fireşti într-o societate normală, cât şi prin atrocele mecanism de nivelare şi sterilizare intelectuală.

Fireşte, dacă nu ţinem cont de anumite nuanţe caracteristice locului şi timpului, atunci în literatura de rezistenţă pot fi incluse şi opere reprezentative pentru cultura latino-americană, precum: Recursul la metodă, Eu, Supremul şi Toamna patriarhului, romane în care autorii lor (Alejo Carpentier, Augusto Roa Bastos, Gabriel Garcia Marquez) denunţă cu vehemenţă dictaturile şi pe dictatorii care le-au făurit. Atâta doar că romanele în cauză au fost scrise la câteva zeci de ani de la prăbuşirea dictaturilor pe care le vizează, când – poate cu excepţia Cubei şi a Paraguayului – ţările latino-americane înregistrau vizibile progrese în consolidarea democraţiilor.

Dacă la asta mai adăugăm faptul că dictaturile latino-americane, oricât au fost ele de abjecte, nu au atins nicicând cotele monstruosului şi inumanului din atrocele experiment bolşevic, nici în ceea ce priveşte numărul lichidaţilor chiar din rândul colaboratorilor apropiaţi ai dictatorului suprem (milioane de morţi numai în perioada de epurare stalinistă), nici în ceea ce priveşte avântul delaţiunii, ori bestialitatea şi satanica inventivitate de care dădeau dovadă torţionarii la torturarea victimelor lor (sinistrul proces de reeducare demarat în închisoarea din Piteşti), atunci vedem că nuanţele de care vorbeam mai sus au forţa esenţialului şi că, în aceste condiţii, literatura clasică de rezistenţă trebuie identificată, cu inerentele diferenţe date de culoarea naţională, în sfera de influenţă stalinistă.

Iar nucleul acestei literaturii se plasează chiar în Rusia, adică în patria bolşevismului. Din următoarele două motive:

a)Scriitori ca Vasili Grossman, Aleksandr Soljeniţîn, Iuri Dombrovski sau Boris Pasternak au avut curajul să scoată securea războiului nu doar împotriva unui fioros şi neiertător tiran – Stalin, ci chiar şi împotriva ideologiei pe care el o întruchipa, ceea ce reprezenta o abatere de neiertat până şi în ochii lui Hruşciov, cel care al Congresul al XX-lea a condamnat cultul personalităţii lui Stalin doar din grija de-a feri sistemul sovietic, în general pe cel marxisto-leninist, de asemenea periculoase derapaje;

b)Toţi scriitorii enumeraţi mai sus au avut de suferit de pe urma regimului, fie că acesta a fost integral stalinist, fie că a cunoscut un oarecare dezgheţ în timpul lui Hruşciov, fie că în perioada brejnevistă are loc un proces de restalinizare. Astfel, în urma unei descinderi la locuinţa lui Grossman, acestuia i-au fost confiscate toate manuscrisele, până şi indigourile; Boris Pasternak a fost exclus din Uniunea Scriitorilor, iar în anul 1958, an în care i se decernează Premiul Nobel pentru Literatură, el este constrâns de autorităţi să renunţe la trofeul literar; Aleksandr Soljeniţîn, deşi ofiţer combatant în cel de-al doile război mondial, este arestat şi trimis în lagăr, locul de inspiraţie pentru formidabilul său Arhipelag Gulag; cât îl priveşte pe Iuri Dombrovski, el a fost exilat îndată după absolvirea Cursurilor superioare pentru literatură (perioada 1932-1935), apoi între anii 1939-1943 a fost deportat în ţinutul Kolîma şi din nou deportat timp de şase ani (1949-1955), dar de data asta în regiunea Irkutsk.

*

Să fie, într-adevăr, Iura Jivago unul dintre eroii de referinţă ai literaturii de rezistenţă? Se pare că da, având în vedere faptul că romanul lui Boris Pasternak, aidoma altor cărţi din această categorie (de pildă Maestrul şi Margareta, faimosul roman al lui Mihail Bulgakov), pornise dinspre Occident, unde se bucurase de multă apreciere, înainte de-a stârni o atare vâlvă în presa şi critica sovietică a vremii, încât – după cum deja am precizat – autorul este pur şi simplu pus la zid: mai întâi este exclus din Uniunea Scriitorilor, apoi autorităţile îi impun să notifice că de “bună voie” el renunţă la Premiul Nobel.

Dar tocmai prigoana sistematică la care este supus, contribuie din plin la sporirea faimei lui Boris Pasternak şi a romanului său, îndeosebi după apariţia filmului care, inspirat de carte, de îndată face înconjurul lumii.

Foarte complex, romanul Doctor Jivago este alcătuit din două părţi: prima parte cuprinde proză clasică şi se pare că în ea se regăseşte romanul propriu-zis, pe când a doua parte, concepută ca proză lirică, poate fi intitulată Poemele lui Jivago. Că doar Boris Pasternak a fost în primul rând poet, mai exact poet de orientare futuristă, şi abia pe urmă romancier…

Altfel spus, prima parte este mai scurtă dar mai stufoasă, căci ea narează nu doar întâmplări din viaţa lui Iura (de la vârsta de 10 ani, vârstă la care-i moare mama, şi până la reformarea lui ca invalid, după aproape trei ani de război), ci şi tablouri semnificative din agitatele evenimente politice care au precedat, ba chiar au favorizat declanşarea primului război mondial şi apoi a revoluţiei bolşevice (revoluţia din anul 1905, greve, demonstraţii, lupte de stradă), precum şi diverse întâmplări din vieţile altor personaje, îndeosebi din viaţa Larei, cea care după căsătoria cu imprevizibilul Paşa Antipov şi stabilirea lor la Iuriatin, îşi încrucişează destinul cu cel al doctorului Jivago, după ce acesta la rândul lui pleacă cu familia din Moscova în Urali, mai exact la o fostă moşie a bunicului soţiei sale Tonia, moşie situată în apropire de Iuriatin.

Două cauze, una mai înfricoşătoare şi mai presantă ca cealaltă, îşi dau concursul la părăsirea Moscovei de către Iura, soţia lui Tonia, fiul Saşa şi socrul Aleksandr Aleksandrovici:

a)Prima o reprezenta întunericul, foamea şi frigul, întrucât – precizează Pasternak – “Pentru cei mai mulţi dintre oameni mâncarea consta din mei fiert şi ciorbă din capete de hering, urmată de restul de hering ca felul doi; mai era şi o zeamă din grăunţe întregi de grâu sau secară fierte”.

b)Cea de-a doua cauză, chiar mai primejdioasă şi mai de neocolit ca prima, era întruchipată de comisari, “oameni în scurte de piele neagră, cu puteri nelimitate şi o voinţă de fier, înarmaţi cu mijloace de intimidare şi cu revolvere, care se bărbiereau puţin şi dormeau şi mai puţin”.

Cu toate că mai întinsă, cea de-a doua parte a romanului se vădeşte a fi mult mai închegată ca prima, ceea ce – evident – reprezintă un apreciabil spor de natură compoziţională. De data asta – din proprie iniţiativă, ori poate că bine sfătuit – Pasternak renunţă la numeroasele acolade şi interpolări specifice primei părţi, ceea ce pe ansamblu îi conferă acesteia un caracter aproape compozit, şi-şi concentrează atenţia pe intersectarea şi apoi pe împletirea destinelor celor doi eroi – Iura şi Lara, până când ei ajung să vibreze la unison, într-o dragoste – ne spune îndurerata Lara în faţa cadavrului doctorului – “cu nimic comparabilă pe lume”, căci, ne înştiinţează autorul în continuare, ei “s-au iubit pentru că totul în jurul lor dorea aceasta, copacii şi norii de pe cer, de deasupra capetelor lor şi pământul de sub picioarele lor”.

Cu toate ca n-a încetat să-şi iubească soţia, Iura avea stringentă nevoie de dragostea mistuitoare şi totuşi mângâietoare a Larei, deoarece numai prin ea avea să dobândească acea stare de extaz liric, din care vor rezulta “elegiile lui despre Lara”.

Îndeosebi după fuga de la partizani, unde fusese ţinut captiv timp de aproape doi ani (partizanii duceau mare lipsă de medici), şi îndeosebi după ce află din scrisoarea Toniei că toţi ai lui (între timp i se mai născuse o fetiţă) urmează să fie expulzaţi din ţară cu destinaţia Paris, ceea ce însemna că n-aveau să se mai revadă vreodată, Iura avea mare nevoie de dragostea Larei: era hrana lui spirituală, era suportul lui în viaţa tot mai nesigură, era însăşi raţiunea lui de-a fi.

Mai ales în acele zile când, aşa cum cu îndreptăţire afirmă Lara, “aerul devine din ce în ce mai irespirabil”, întrucât – punctează autorul cu justificată oroare – “Zilele acelea confirmau vechea zicală – omul este lup pentru om. Călătorul făcea cale întoarsă pe drum la vederea altui călător, străinul care întâlnea alt străin îl omora de frica de-a nu fi el omorât. Au existat şi cazuri izolate de canibalism. Legile civilizaţiei umane fuseseră abrogate. Legile de care asculta omul acum erau legile junglei; visurile pe care le visau erau visurile preistorice ale omului cavernelor”.

E drept că amândoi se simţeau ameninţaţi în acele zile de cumplită nesiguranţă. Dar dacă Iura se făcea vinovat doar de ascendenţa sa neproletară – era fiul unui milionar destrăbălat şi ţicnit, care îşi încheie viaţa aruncându-se din tren, în schimb Lara era mult mai expusă la represalii, cu toate eforturile depuse pe direcţia reeducării politice, întrucât se ştia că era soţia acelui orgolios Paşa Antipov, nemembru de partid şi totuşi, ajuns atât de sus în ierarhia armatei roşii, încât devenise extrem de incomod, în consecinţă obligat să fugă şi să se ascundă pentru a scăpa cu viaţă. Are noroc de câteva ori, când – aşa cum îi povesteşte el lui Iura – era cât pe-aci să fie prins, dar după plecarea Larei spre Extremul Orient, pesemne considerând că viaţa sa este inutilă, el se sinucide prin împuşcare chiar în faţa casei unde locuiseră câtva timp eroii noştri îndrăgostiţi.

Ei bine, în timp ce Lara şi Iura treceau în revistă foarte redusele şanse de salvare, îşi face apariţia avocatul Komarovski, un ins abil şi fără scupule, care înrâurise într-un fel sau altul destinele ambilor: fusese primul amant al Larei şi, în calitate de avocat al familiei Jivago, el îşi avea partea lui de vină la îmbolnăvirea şi mai la urmă la sinuciderea milionarului dezechilibrat.

Komarovski le explică că situaţia este deosebit de alarmantă, dar că el – în calitate de membru al unui guvern pentru o republică din Extremul Orient recunoscută de Moscova – este singurul în stare să-i salveze, cu condiţia ca ei să se decidă cât mai repede.

Iura refuză cu îndârjire să plece, dar pentru a o hotărî pe Lara să-l însoţească pe avocat şi astfel să se salveze, lasă să se înţeleagă că-i va ajunge din urmă. Cei doi pleacă pe drumul lor, iar doctorul, complet deprimat după plecarea Larei, se decide s-o ia pe jos spre Moscova, prilej pentru autor de-a ne înfăţişa starea jalnică a Rusiei bolşevice în tablouri de-o cutremurătoare veridicitate: “În acele zile, pădurile şi câmpiile ofereau un contrast total. Părăsite de om, câmpurile arătau ca un orfan, ca şi când absenţa omului le-ar fi pus sub un blestem, dar pădurea, scăpată de el, înflorea mândră, ca şi când ar fi fost eliberată de captivitate”.

Ajuns la Moscova, Iura se simte scârbit atât de relatările lui Gordon şi Dudorov, prietenii lui din copilărie (“Niki, îi spune el lui Dudorov, am suferit când te-am auzit povestindu-ne cum ai fost tu reeducat în închisoare şi ai crescut în personalitate. Aveam senzaţia că ascultam un cal de circ descriind felul în care s-a apucat să se dreseze singur…”), cât şi de atotputernicia lui Markel, fostul lor portar, cel care în noile condiţii create de bolşevism, nu se jenează să-l facă pe stăpânul de altădată “împiedicat” şi “nerod”.

Motive suficiente pentru hipersensibilul Iura ca să se complacă în mizerie şi decădere (nu-şi mai practica meseria de doctor), cu toate că din concubinajul cu Marina, mezina lui Markel, rezultaseră două fetiţe. Noroc cu Evgraf, fratele lui vitreg, care îi sare în ajutor, aşa cum făcuse de atâtea ori în situaţiile critice…

În cele din urmă, înainte de împlinirea vârstei de 40 de ani, Iura moare de scleroză a cordului, boală moştenită de la mama lui. Ocazie pentru autor, ca printr-o stranie coincidenţă (sarea şi piperul cărţilor vizitate de succes), s-o readucă în prim plan pentru ultima dată pe nefericita Lara, cea care, în vălmăşagul acelor vremi de tristă amintire, pierduse urma fetiţei concepută cu doctorul Jivago, şi care – în faţa catafalcului – îl roagă pe descurcăreţul Evgraf s-o ajute ca să-i dea de urmă.

Ceea ce chiar se întâmplă, ne spune Epilogul, în timpul celui de-al doilea război mondial, când generalul maior Evgraf Jivago îşi recunoaşte nepoata în Tania spălătoreasa, poreclită Îngălata.

Notă: Dacă traducătorii se plâng de dificultăţile întâmpinate la aducerea textului cât mai aproape de valoarea sa originală, şi asta din pricina enormei sale încărcături lirice, noi cititorii ne delectăm cu admirabile tablouri impresioniste, precum următorul: “În depărtare, cenuşiul moale se închise spre liliachiu, care se transformă treptat în mov, şi vălul lui de ceaţă pătă dantelăria fină a mestecenilor de pe marginea drumului, conturaţi parcă de o mână omenească pe fundalul rozaliu al cerului, palid ca şi când şi-ar fi pierdut brusc orice adâncime”.