Se caută un proiect de țară

Se caută un proiect de țară

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan)

Parafrazându-l pe Eminescu, aș zice că proiectul de țară „era pe când nu se zărea, azi îl vedem și nu e”. Douăzeci și șase de ani nu s-a vorbit de un proiect de țară, dar s-a aplicat cu obstinație unul: demolarea și vânzarea pe bucăți a țării cu o consensualitate „remarcabilă” printre guvernanții de la diferite nivele. Oare n-au tras cu toții în aceeași direcție? Furt ingenios, cât mai rapid, cât mai ascuns, transferul banilor în paradisurile fiscale, ignorarea totală a cetățeanului, vânzare de păduri, terenuri agricule, resurse naturale, retrocedări pe comisioane grele prin absoluta încălcare a legii, contraseclecția valorică în toate domeniile, învățământ, sănătate, educație, total subminate. Dacă am filma „realizările” clasei politice românești în ultimul sfert de veac am obține un documentar al groazei. Cine poate înțelege lăcomia paranoică a demnitarilor români, care au ruinat cu obstinație tot ceea ce noi, cu sacrificii, cu sudoare am construit în anii de dictatură? Comentatorii se feresc ca dracul de tămâie să amintească de această perioadă revolută, când România exporta produse și nu materii prime, când bogățiile țării erau supravegheate nu prădate, când dictatorul avea un cuvânt de spus în planul politicii externe, fiind primit în unele țări prin ușa din față. În condițiile detestate ale dictaturii noi am avut un proiect de țară. În timpul ”democrației originale” patrihoții români au avut o singură țintă malefică: cât mai mult cash bine dosit, cât mai multe pensii nesimțite, cât mai multă aroganță față de alegătorii mituiți cu ușurință.

În fruntea aroganților se situează fostul prim-ministru, Victor Ponta, care recent a reiterat sintagma „amărâta Românica”, spre a sublinia cât de mizerabilă este țara care l-a îndurat. Numai această sintagmă și ar fi trebuit să scoată în stradă milioane de oameni vexați de ciocoismul escrocului numărul unu. Impostorul vroia să se poleiască pe sine și demersurile sale prin stepele îndepărtate ale Asiei, în calitate de jefuitor al petrolului românesc. Și el a aplicat rețeta binecunoscută a impostorilor de la guvernare de a înstrăina cât mai iute bunurile țării, pentru a se pierde urma banilor murdari. Ca urmare, biata Românie a fost jefuită de șase sute de milioane de dolari, care nu se găsesc nicăieri. Rompetrol a fost vânturat de la un cumpărător la altul, doar, doar se vor șterge urmele furtișagului.

Tocmai penalii cu scaune impozante sub fund, tocmai ei vorbesc condescendent despre România, când de fapt biata țară ar trebui să-și deschidă pământul sfânt să-i înghită pe toți? O tempora! Și ca să ne convingem încă o dată, dacă mai era nevoie, ce oameni de joasă speță au profitat de civismul anemic al opiniei publice, să-l menționăm pe dl. Tăriceanu, președintele senatului, care l-a propus pe playboy-ul Tudy ca al doilea vicepreședinte la primăria capitalei. Și culmea, playboy-ul a fost votat cu o majoritate de voturi în consiliu. Va să zică mass media a făcut valuri otrăvite când liberalii au împins la înaintare candidatura lui Marian Munteanu, care a fost făcut praf în editoriale odioase, scrise de jurnaliști cu o coloană vertebrală gelatinoasă. Marian Munteanu este, fără exagerare, un sfânt pe lângă mulți trepăduși bugetivori. Cu simbolul lui Marian Munteanu puteam începe a răni prin grajdurile lui Augias. Dar nu, corpul social românesc a trebuit să alunge ca pe un coșmar pe omul providențial al revoluției anticomuniste, întruchipare a curajului, bunului simț și al credinței strămoșești, de care cleptocrații de azi se feresc, se rușinează, nu care cumva să fie luați la ochi de artizanii globalismului, al noii ordini mondiale distrugătoare de suveranități și de curate sentimente naționale. Sigur, sigur, penalii au uriașe muște pe căciulă. Ei au un singur scop: să se îngroape în cash. Când ești atât de vulnerabil te temi și de umbra ta, n-ai platforma morală să aperi interesul național. Este simplu ca bună ziua. Și atunci practici obediența care miroase urât de la distanță. Numai că asta se răzbună în plan extern. Inșii cu spatele plecat în fața sirenelor globaliste nu pot reprezenta o țară între celelalte țări. O pot face doar de rușine, o pot împinge tot mai îndărăt la absolut toți parametri socio-economici, politici și culturali.

Deci, pe când nu se vedea, a existat un proiect de țară, cel al jafului bazat pe cel mai viguros consens din partea clasei politice. Azi vedem bunele intenții ale grupurilor think-tank, care ar putea evolua într-un proiect de țară, dar nu avem încă nimic concret, nimic pus pe masă, ca să vedem ce gândire măiastră ar afirma România între țările uniunii. Cum bine a observat Dr. Călin Georgescu în cartea sa Cumpăna României (Logos, 2014), aderarea la NATO și intrarea în Uniunea Europeană nu au fost un proiect de țară. A fost un scop pe care România l-a înfăptuit mai puțin prin sforțare proprie, mai mult datorită bunăvoinței gazdelor. Am fost admiși în NATO datorită tragediei de la 9/11, iar în Uniunea Europeană datorită interesului acesteia pentru resursele noastre naturale, care sunt exploatate în regim neocolonialist.

Președintele Johannis a promis un proiect de țară în campania electorală și aș zice că, accelerarea curățirii vieții politice de infractori notorii, ar putea fi considerată un preambul la lansarea unui proiect de țară. Președintele a enunțat recent necesitatea elaborării unui proiect de țară, dar, așa cum observa Ion M. Ioniță la Realitatea TV, ar fi fost cazul să și detalieze cum arată viitoarea dezvoltare a țării noastre.

Dr. Călin Georgescu a făcut aceasta încă din 2014, prezentând un proiect de țară bine articulat și mai ales trăit la flacăra unui patriotism autentic. Nu știm cât de mult a fost luat în seamă efortul lăudabil al domnului Călin Georgescu, care a vorbit nu doar de un proiect economic, ci de o adevărată regenerare morală atât a societății civile cât și a clase politice. Pentru ca ceva să se schimbe în mod esențial în România, va trebui să punem la temelia oricărei acțiuni interesul național, meritismul și virtutea. În România ordinea economică și politică post-comunistă s-a construit amatoristic, fără fundamente morale și standarde riguroase de competență. Au fost încălcate atât normele tradiționale ale chibzuinței românești, cât și principiile esențiale într-un stat civilizat: dreptatea și profesionalismul. Mi se pare extrem de importantă sublinierea necesității curajului de a fi noi înșine, de a ne păstra identitatea națională, nu de a ne dezice de ea, cum se întâmplă de multe ori din cauza unei înguste înțelegeri a integrării europene. Integrarea nu trebuie să se facă prin renunțarea la suveranitatea națională, subliniază dr. Călin Georgescu. El afirmă răspicat că „România are nevoie de o conducere capabilă să se opună proiectelor geopolitice care vizează distrugerea statelor naționale și transformarea țării într-un teren de vânătoare economică…” (op. cit.,p. 37). Trebuie să se găsească o poziție de echilibru între forțele politice globale și să se negocieze cu partenerii, având drept călăuză doar interesul național. Dar la noi se evită până și cuvântul național din teama de a nu fi politicaly correct. Este nevoie să ne emancipăm de tirania a tot felul de tabuuri și să discutăm în deplină libertate opțiunile noastre de dezvoltare sustenabilă.

Călin Georgescu insistă pe ideea de loialitate față de România și cetățenii ei, contrapusă slugărniciei față de dictatura marilor corporații apatride, calate pe un singur scop, maximalizarea profitului lor prin extorcarea noastră. Dacă nu vom face astfel, ne vom trezi într-o bună zi mai săraci și abandonați de către monopoluri, după ce resursele ni se vor fi terminat. Proiectul de țară pe care-l dezbate Dr. Georgescu are în vedere încadrarea problemelor țării noastre și a posibilelor soluții în viitorul apropiat al lumii, a necesităților ei. Din cauza schimbărilor climatice suntem informați că bate la ușă o puternică criză a hranei și a apei nu mai departe decât anul 2020. Nu ne vine să credem acum, când în supermarketuri avem tot ce ne trebuie, dar, din istoria altor crize, am învățat că ele se pot instala brusc, luîndu-ne întotdeauna pe nepregătite, mai ales atunci când cauza lor trebuie căutată în secretele jocuri de culise ale marii finanțe și ale grupurilor de putere. Ținând cont de acest viitor apropiat, lui Călin Georgescu i se pare cel mai nimerit pentru noi să ne întoarcem la agricultura tradițională, care să ne hrănească sănătos pe noi și întreaga Europă. Am fost grânarul continentului, să devenim ceea ce am fost. Ca să ne convingă că proiectul nu este hazardat argumentează că avem toți factorii care ne favorizează: cernoziomul, cel mai productiv din toate tipurile de sol, apa, pădurile, Carpații, destoinicia țăranului, Marea Neagră. Ne trebuie doar dedicație și organizare în gospodării mici și mijlocii, care să se asocieze pentru întrajutorare reciprocă. O asemenea structură economică ar conduce și la o regenerare morală, având la bază credința în Christos. În acești douăzeci și șase de ani postcomuniști, de alimentație artificială, de junkuri importate din Uniunea Europeană, de promovare a incompetenței, nepotismului, minciunii, furtului practicat de o minoritate în dauna majorității, „sufletul românesc a fost trecut prin sabie”. Urgența reprofesionalizării României și a restabilirii valorilor morale nu poate fi îndeajuns accentuată. Solidaritatea și încrederea oamenilor nu poate fi obținută prin decret prezidențial, ci numai prin legi drepte cu rezultate palpabile, care să convingă cetățeanul că se află în mâini sigure, nu în custodia unor aventurieri mincinoși, care dau mereu cu oiștea-n gard, știindu-se la adăpostul imunității parlamentare.

Călin Georgescu desfide pricipiul corectitudinii politice care s-a dovedit improductiv pretutindenea. Și în Statele Unite, unde pricipiul a fost trâmbițat până la saturație, începe a păli în importanță, după cum o demonstrează milioanele care îl urmează pe Donald Trump, cel mai acerb critic al principiului. Sub corectitudinea politică s-a ascuns o lipsă clară de responsabilitate în luarea unor decizii majore pentru America, aducându-se grave prejudicii democrației. A fi politicaly correct a însemnat de multe ori o politică a struțului, refugierea în demagogie și evitarea confruntării curajoase a realității. În această ordine de idei, dl. Georgescu nu se ferește să ne dezvăluie că FMI, Banca Mondială și Organizația Mondială a Comerțului știu doar să îndatoreze țările slabe și apoi să cumpere totul pe nimic. Slugile autohtone au vândul avuția națională pe „mărgele de sticlă”. „Nimeni nu te poate umili în lumea asta fără minimul tău accept” (op. cit., p. 50) În orice moment al vieții noastre trebuie să ne situăm în inima interesului național, ori guvernele și președinții care s-au succedat până acum s-au situat la periferia lui. Ceea ce scrie Dr. Călin Georgescu în cartea sa Cumpăna României face perfect sens. Dacă în viitorul foarte apropiat hrana și apa vor fi probleme de securitate națională, aceasta este șansa noastră să ieșim în lume cu ceea ce ne-a înzestrat Dumnezeu. Trebuie numai să vrem, trebuie să muncim, trebuie să ieșim din letargie.

„Hrană, apă, energie este proiectul meu de țară”, mărturisește cu siguranța de sine a omului care știe că acesta este drumul. Are cuvinte pline de înflăcărare despre renașterea țării din marasmul actual. „Să nu uităm că România nu este o țară oarecare! Noi românii suntem mai mult decât un popor, suntem o civilizație! (op. cit., p. 46). Soluțiile domnului Călin Georgescu par rousseau-iste, neosemănătoriste. Parcă auzim îndemnul retourner á la nature. În fapt ele nu sunt decât realiste. El propune o politică monetară fermă, întărirea monedei naționale, neaderarea la euro, stimularea capitalului autohton, despre care s-a vorbit atâta la noi, dar s-a făcut atât de puțin. În demersul nostru de stimulare a agriculturii tradiționale nu suntem singuri. Se experimentează deja în SUA (experimentul Cleveland), în Marea Britanie, în Quebec (Canada). Agricultura industrială este în mare impas pentru că a sărăcit solul, a distrus echilibrul ecologic, a cauzat atâtea boli de nutriție datorită folosirii abundente a substanțelor chimice. Din acest impas nu se poate ieși decât prin abordarea din nou a agriculturii tradiționale. Va fi o economie care să țină cont de necesitatea protejării solului, conservarea mediului, de exploatarea rațională a resurselor, cultivând relații omenești de muncă bazate pe cinste și cooperare. Personal am o singură nedumerire privind forța de muncă. Vor mai putea fi convinși tinerii să se întoarcă la sat, având în vedere starea lui actuală jalnică? Vor reveni în țară tinerii aciuați pe la te miri ce companii străine?

Călin Georgescu nu este singurul care a lansat acum doi ani proiectul lui de țară. L-am auzit pe profesorul Dumitru Borțun nu demult la Realitatea TV, enumerând o listă întreagă de imperative morale, organizatorice, strategice absolut necesare pentru ieșirea României din gaura neagră în care se află. Printre ele: activismul versus lene contemplativă, realismul versus wishful thinking, gândire strategică și proiectivă, nu momentană, meritismul, comunitarismul, respectul față de lege, cultura dialogului, profesionalismul. Am rezerve față de multiculturalismul propus de profesorul Borțun. Face parte din agenda corectitudinii politice. A adus mari deservicii celor care l-au aplicat extensiv. Ca să nu mai vorbim de România, unde istoria națională, cultura oficială, cea a populației majoritare au fost adesea împinse în derizoriu. Să terminăm cu manualele alternative care nu au alt scop decât semănarea confuziei în mintea tinerilor studioși și, în cele din urmă, sunt un atac pervers la identitatea noastră națională.

De fapt, dacă ar fi fost loialitate față de țară și nu față de buzunarul propriu, chiar înainte de a se fi lansat un proiect de țară, ne amintește Călin Georgescu, s-a elaborat Strategia Națională pentru Dezvolatare Durabilă, document elaborat conform cerințelor Uniunii Europene. Înfăptuirea lui ar fi fost un pas spre civilizație, dar, ”nu s-a pus în practică nici o propoziție din acest document” (op. cit., p. 66). România are nevoie de un stat care își servește cu abnegație cetățenii, unul care nu slugărește capitalul internațional. Deviza este prin noi înșine, zice dl. Georgescu, încrezător în trezirea la viață a românilor. Consolidarea și dezvoltarea statului național unitar suveran trebuie să fie grija noastră de căpetenie, așa cum a fost și a înaintașilor noștri. Pe baza acestui model s-au dezvoltat Finlanda, care în anii șaptezeci era în urma țărilor scandinave, Japonia, Norvegia, Polonia, Ungaria, care n-au cedat presiunilor corporatiste internaționale.

La 11 iulie a. c. președintele Johannis a promulgat legea produselor agricole conform căreia 51% din produsele supermarketurilor trebuie să provină din gospodăriile autohtone. Era să zic, fermierii indigeni. Suntem atât de mimetici încât am ajuns să evităm cuvintele românești de dragul celor americane. Andrei Pleșu a ironizat această meteahnă care ne amintește de furculisionul și fripturisionul coanei Chirița. Legea este un început dintr-un proces de anvergură, nu mă îndoiesc. Păcat că Dr. Călin Georgescu nu vrea să facă politică. Dacă este loial analizei sale din lucrarea Cumpăna României, ar trebui să ocupe un loc fruntaș în cadrul efortului colectiv de gândire a unui proiect salvator de țară.

(Waterford, 11 iulie 2016)

Foto. Silvia Jinga