Între singurătate și amăgire/NIG

Una dintre cele mai mai frustrante relaţii este aceea în care unul iubeşte şi celălalt se lasă iubit.

Nu poţi jigni iubirea unui om. În lipsa de altceva i-o accepţi dar te vei simţi vinovat. Ajungi să faci gesturi măreţe, declaraţii, doar-doar poţi cumva, compensa lipsa de contra-iubire. Însă convingi greu sau deloc, din păcate.
Într-un târziu insatisfacţia devine intensă, oboseala palpabilă şi gradul de nemulţumire creşte proporţional cu imposibilitatea iubirii pe care te simţi dator s-o oferi.
Pentru că nu poţi şi nu te poţi minţi la infinit.

Nu-i aşa că atunci când suntem tineri jurăm că nu vom accepta jumătăţi de măsură în iubire?
Desigur…
Apoi timpul trece, iubirea s-a dovedit a fi doar iluzie pentru unii, târfuliţă ieftină pentru alţii, timp pierdut lângă un om nepotrivit de multe ori, minciună, adulter, dezamăgire, disperare, divorţ…
Şi atunci când nu mai ai nimic de pierdut, te mulţumeşti şi cu jumătăţi de măsură.
Pentru că ceva cât de mic este mai mult decât nimic, îți spui.

Dar uneori, amintirea unei iubiri neîmplinite, una care ţi s-a lipit cândva de suflet şi ţi-a rămas acolo ca o rană vie, ajunge să fie mai satisfăcătoare decât o iubire pe care ţi-o doreşti dar nu o poţi avea sau una care, vrei nu vrei, te hrăneşte continuu cu iluziile ei …
Aşa ajungi să înţelegi că nimic este mai bun decât un ceva oarecare.
Şi atunci, între singurătate şi amăgire o alegi pe prima pentru că jumătăţile de măsură nu sunt într-adevăr pentru tine.