Oare să nu mai avem dreptul de a fi liberi de vinovăție nici măcar în vise?

Oana ROTARIU

Sunt zile în care unii oameni te fac să te simți ca o prințesă tocmai coborâtă dintr-o caleașcă, iar alții ca o scursură umană, ca o prostituată ce se tăvălește în colbul vieții și care abia așteaptă să intre în grațiile lor.

În ambele ipostaze ești tot tu, la pachet cu toate sentimentele tale mai mult sau mai puțin pozitive, cu emoțiile tale mai mult sau mai puțin intense.

Care dintre cele două imagini e mai credibilă pentru tine?

Corect ar fi să te întrebi ce alegi să faci, cum alegi să te simți?

Să-ți plângi de milă?

Să-ți consumi energia inutil, frământându-te încercând să afli care dintre ei ar putea avea dreptate?

Plânge-ți de milă dacă simți nevoia. Jelește cât simți, bălăcindu-te în colbul umilinței în care crezi că te târăști, dar întoarce-te cu fața spre tine când faci asta. Îngăduiește-ți să-ți simți durerea, să vezi de unde apare și unde se duce. Las-o să te curățe și învață lecția care ți-o aduce. Apoi, dă-ți voie să te simți și prințesa din povești. Admiră-te îmbrăcată frumos și însoțită de tot alaiul de doamne de companie, care de care mai cochete și mai lingușitoare. Nu uita însă să privești tot timpul în oglinda din sufletul tău, nu în cea din ochii lor.

Mintea e obișnuită să denatureze orice percepție așa încât să se muleze pe nevoile ei și pe dorințele noastre. Ea le adaptează în așa fel, ca să pice bine închipuirilor… Până la urmă totul e relativ; chiar și percepțiile noastre de acum, mâine vor fi cu totul altele.

Vorbeam mai deunăzi cu cineva care mă felicita pentru maniera simplă în care scriu despre lucrurile complicate. M-a pus ușor pe gânduri și mi-am dat seama că odată ce le înțelegi, lucrurile complicate devin simple și apoi e ușor să vorbești sau să scrii despre ele.

Apoi, tot  din vorbă-n vorbă, dintr-una într-alta, îmi spune că are mereu un coșmar  în care se visează alergând în pielea goală și sentimentul pe care îl resimte e unul de vinovăție.

Mie personal, mi s-ar fi părut mai firesc ca visul să fie însoțit de un sentiment de rușine…dar, vezi tu, fiecare dintre noi e plămădit din alt aluat.

Oricum, am fost teribil de impresionată nu de vis, ci de sentimentul care-l  însoțea.

Oare să nu mai avem dreptul de a fi liberi de vinovăție nici măcar în vise?

Oare ce anume din noi ne determină să avem asemenea vise?

Ce frustrări ascunse, ce emoții reprimate, ce dureri netrăite până la capăt, ce lacrimi neplânse suficient  sau ce emoții măturate și bine ascunse în subconștient ne chinuie până și în vis?

Visele sunt maniera prin care subconștientul ne comunică câte un disconfort legat de corpul fizic.

Fugim de durere, fugim de vină, fugim de noi… Putem fugi oricât…însă nu vom găsi niciun loc în care să ne putem ascunde de noi sub un camuflaj perfect. Și dacă avem impresia că am reușit, la un moment dat, în alergătura noastră ne vom lovi tocmai de noi înșine.

Dacă tot suferi, lasă suferința să te transforme, las-o să te macine, să te ardă, să te modeleze, învață lecția care o poartă și ieși din ea un om mai bun.

Lasă-ți lacrimile să curgă, nu le opri în gât. Lasă-le să-ți inunde sufletul și să-l curățe, dă-le voie să-ți spele obrajii de vinovăție.

Așterne-le apoi în fața lui Dumnezeu ca pe o ofrandă.

Nu-i da suferinței dreptul de a te schimonosi. Primește-o cu drag! În momentul în care o accepți, își pierde pe loc, cel puțin jumătate din intensitate.

Apoi înțelege-i rostul. Studiaz-o, mângâi-o dacă e nevoie, dar nu o alunga, pentru că ea îți povestește despre tine.

Nu-ți reprima suferința, nu o bagateliza, nu o băga sub preș, ci dă ochii cu ea. Altfel, suferința te va strâmba, te va deforma, te va stâlci și până la urmă te va învinge.

În ultima vreme se tot vorbește despre pozitivism, despre influența gândurilor frumoase și bune în viețile noastre și parcă toată lumea e ghidată să vadă totul în roz…de ca și cum celelalte culori ale curcubeului n-ar mai avea nicio semnificație, de ca și când ai putea înțelege că rozul e roz, în absența unui gri, a unui alb, a unui negru sau dacă nu e pus în completare sau antiteză cu oricare dintre celelalte culori…

E nevoie în viața noastră și de roz, dar rozul nu va putea înlocui niciodată întreaga paletă de culori ce dau savoare vieții.

E nevoie de pozitivism, dar de pozitivismul corect înțeles, care se găsește în acceptare și în înțelegerea faptului că tot ce se întâmplă e spre binele nostru.

Mai mult decât orice e nevoie de iubire, dar să nu uităm că cea mai subtilă și mai rafinată formă de iubire este dintotdeauna compasiunea.

Alegem să fugim de iubire de teama de a nu fi răniți și ajungem să ne ciunțim sufletul și inima din lipsa iubirii.

De dragul unui fals pozitivism, începem să punem măști vinovăției ca mai apoi să ne mirăm că ea ne urmărește până și în vise.

Ne lăsăm la spălat creierele prin fel de fel de programe motivaționale astfel încât la final să nu mai știm cu-adevărat cine suntem, să ne dezrădăcinăm de toate tradițiile și să ne tăiem conexiunea cu noi și cu Dumnezeu.

Influențați de fel și fel de concepte, de practici, de idei și de interese, până la urmă pierdem cu adevărat direcția și sensul vieții.

Și chiar dacă doar  și numai de dragul viselor liniștite ne-am dori să fim liberi de vinovăție și pe deplin fericiți, să nu fugim de viață, să nu fugim de suferință, să nu fugim de noi!

Avem nevoie de suferință doar până când conștientizăm că ea nu ne servește la nimic și suntem în stare să acceptăm cu recunoștință tot ce viața are să ne ofere.

Și ca să închei frumos, dacă vreodată vei cădea în mlaștină, nu te zbate să ieși din ea, ci împrietenește-te cu balta, iar mocirla va fi cea care te va scoate la suprafață și te va duce la liman.

Oana ROTARIU

Sursă foto: Monica Petcu