IPOSTAZE TRANSATLANTICE

DOINA POPA

Era trecut déjà de ora 11 din noapte… Timpul despărţirii noastre de maestrul se apropia.

Tocmai spusese că vrea doar cu cȃteva cuvinte să ne mai reţină atenţia. Şi-a exprimat mulţumirea şi bucuria de a se fi ȋntȃlnit cu noi, cei ce am dat curs invitaţiei de a-l vedea şi asculta ȋn sala Bisericii Sfȃntul Gheorghe din Windsor. Privirile care pe tot parcursul serii au călătorit printre noi, s-au oprit asupra cȃtorva persoane care i-au reţinut atenţia cu ȋntrebările  şi discuţiile purtate.

La un moment dat şi-a ȋndreptat atenţia spre capătul opus al sălii şi indicȃnd cu mȃna a spus:- Mi-a atras atenţia o doamnă, doamna aceea de acolo, cu ochelari,  de lȃnga tȃnărul ȋn cămaşă albă. Toate privirile s-au ȋndreptat deodată spre mine şi faptul că mă privea  zicȃnd:

-Vă rog, să ridicaţi mȃna! – m-a făcut să mă fȃstȃcesc  surprinsă  ( eram tentată să ȋntorc capul, să văd dacă mai era cineva ȋn spatele meu, dar nu se afla nimeni).

Am răspuns rdicȃnd mȃna, ca la clasă…

-De ce? mă ȋntrebam. N-am ȋndrăznit să spun nimic. Eram ca un elev ruşinat de lauda dascălului. Dar ce laudă? Nu-mi venea ȋn minte  nimic desosebit, doar ȋntrebarea pe care i-o pusesem cȃnd la invitaţia sa ne-am apropiat şi fiecare dintre noi, cei care au dorit, l-au ȋntrebat una/alta. Unii i-au pus ȋntrebări despre filmări, alţii despre viaţă şi locuri ȋndrăgite.

Un domn  i-a redat momente ȋn care s-au ȋntȃlnit prin Cluj, pe vremea studenţiei.

Şi eu l-am ȋntȃlnit ȋn Cluj pe vremea studenţiei mele. Era déjà actor la Teatrul Naţional, venea adeseori la Casa de Cultură a studenţilor prezentȃndu-ne  filme. L-am urmărit

de-alungul anilor la TV, ȋn filme, piese de teatru, showri, interviuri, dar iată că ȋl ȋntȃlnesc  din nou peste un pod de ani la Windsor.

L-am ȋntrebat printre tinerele doamne care-l ȋnconjurau:- Dacă aţi fi cu 10/20 de ani mai tȃnăr  şi aţi fi avut oportunitatea de a emigra, aţi fi lăsat totul ȋn urmă şi aţi fi plecat din ţară?

Mi-a prins mȃna si m-a privit ȋn ochi răspunzȃnd prompt şi foarte serios:

– Nu,  niciodată   n-aş fi părăsit locurile natale.

N-am insistat, dar ştiu că ȋntrebarea, care poate l-a surprins, i-a plăcut.

Oare dacă n-ar fi fost un actor atȃt de popular şi atȃt de solicitat, sau dacă ar fi avut copii stabiliţi departe de el, ar fi fost la fel?  Răspunsul său sincer ( de fapt Florin Piersic este de o sinceritate debordantă ) m-a bucurat aşa de mult, de parcă mi-ar fi  făcut pe plac. Ar fi putut cocheta cu acorduri evazive de genul: nu ştiu, sau depinde de, sau orice altceva, dar nu, a fost cȃt se poate de categoric.

Vacanţa sa pe Continentul  Nord-American i-a fost oferită cu generozitate de către prietenul şi fostul său coleg de la IATC din primul an de studenţie, venerabilul  domn Herman Victorov, inginerul care a construit şi ȋmbunătăţit  nenumărate  companii ȋn ȋntreaga lume.

Ȋmpreună cu soţia sa Ana Torok, maestrul Florin Piersic a petrecut Sărbătorile de iarnă la Windsor şi o săptămȃnă ȋn Cuba. Ne-a povestit cu umor despre  vacanţa din Cuba, cu plăcere despre şederea ȋn Windsor…

Umorul său exploziv, amintirile atȃt de vii din copilarie ṣi despre familie, părinṭi, plaiuri natale, colegi, prieteni, actori, poeṭi, recitările, legăturile ȋntre subiectele abordate,  au captivat şi cucerit ȋntreaga sală.

Am rȃs mult, toţi am rȃs mult. A fost o seară terapeutică.

Atmosfera de şezătoare, dialogul cu invitaţii, tortul imens, pregătit de colectivul de doamne de la Biserică ȋn cinstea actorului, care urma să ȋmplinească peste două zile 78 de ani, interpretarea tradiţionalului “ Mulţi Ani Trăiască” de către toţi cei prezenţi, toate acestea au ȋncadrat ȋntȃlnirea ȋn sfera sărbătoririi zilei de naştere a ȋndrăgitului nostru actor.

Am plecat ȋn noapte spre casă cu gȃndul senin şi deschis pe care mi l-a dat această seară de neuitat. Am fost oaspeţii unor gazde incredibile. Ȋn primul rȃnd d-l Victorov, fără iniţiativa căruia, nu ar fi fost posibilă ȋnȃtlnirea, apoi familia Mihaela şi Pompiliu Ignat, organizatori şi gazde bune, preotul George Săndulescu şi soţia, familia Carmen şi Ovidiu Ognean, d-na Monica Mihălceanu şi alţi  romȃni cu dragoste de romȃni, romȃni care preţuiesc şi cinstesc valorile noastre naţionale, oamenii de cultură, artă, litere şi nu numai.

Nu ȋn zadar suntem convinşi că “drumul libertăţii noastre trece prin cultură”.

A fi indiferenţi ȋnseamnă a fi inumani.

DOINA POPA – Dexter, Mi. Ian. 2014