DECENIUL ŞAPTE. BULEVARDUL MAGHERU, BUCUREŞTI.

George ROCA

 
Prin anii ’70, bulevardul Magheru era locul unde puteai să îţi petreci frumos o zi, o dimineaţă, o după-masă sau o seară plăcută. Dacă începeai de la Piaţa Romană, colţ cu strada Mendeleev, dădeai de Barul Turist… unde veneau să îşi bea cafeaua, în general înainte de masă, scriitorii şi artiştii, iar după-amiaza studenţii de la ASE (Academia de Ştiinţe Economice) care se afla în apropiere. În interiorul arcadei din faţa florăriei de peste drum îşi aveau „scena în aer liber” studenţii excentrici de la teatru sau de la arte plastice, care veneau să facă „spectacol de atitudine” trecătorilor de rând… Unii vorbeau tare, alţii recitau poezele cu flori în mâna, alţii cu o mină blazată erau tolăniţi pe trotuar, pasivi precum statuile căzute de pe soclu… Veşnic aplaudaţi de cohorte de adolescenţi naivi… pentru care „vedetele şi vedeţii” erau precum nişte idoli ai modei, tunsorii sau manierelor… Uneori spre seara, când artiştii se retrăgeau spre casele lor, ca spectacolul să fie mai amplu, aceştia o luau în şir indian spre Universitate, mimând şchoipătatul şi călcând cu un picior pe trotuar şi cu celălat pe carosabil… Deseori se facea câte un şir de peste cincizeci de suflete… spre hazul trecătorilor bulevardişti şi spre stupefacţia bătrânilor care îşi scuipau în sân sau îşi făceau cruce întrebând timizi:

– De unde atâţia tineri infirmi pe bulevard?

– Vin de la ASE. Există acolo o secţie de şontâcologie, răspundea cate un „smeker” fără sedilă sub „s”…

Înaintând pe bulevard spre hotel Intercontinental, la prima intersecţie dădeai de restaurantul „Grădiniţa” şi cofetăria „Casata”… două localuri foarte la modă pentru studenţii care stăteau cu orelele pe acolo, discutând proiecte sau scriindu-şi lucrările la mesele de pe terasa. Zona era împânzită şi de bişniţarii de valută, precum Asadur, Fluturaş şi Neamţu din Romană, sau de străini dornici să „agaţe” vreo fripturistă cu studii superioare pentru a scăpa de… singurătate. Vis-a-vis, pe Magheru colţ cu strada Tache Ionescu, era o cârciumă „valabilă” numita „Podgoria” unde îşi duceau veacul actori de „viţă de vie veche” – cum le plăcea domniilor lor să se definească -, prieteni cu Bachus, cei mai mulţi trecuţi de a doua tinereţe, de alde Jean Lorin Florescu, Ştefan Ciubotăraşu, Ştefan Mihăilescu Brăila…, majoritatea refugiaţi de la Teatrul Nottara situat în apropiere…
Mai jos, în perimetrul cinematografului Patria, era locul de promenadă a celor care îşi etalau toaletele, precum doamne îmbrăcate din „pachet”, sau domnii cu dare de mâna care „făceau” străinătatea. Mai puteai observa vânturându-se prin zonă şi câţiva tineri gigolo – de obicei studenţi – în căutare de doamne purii cu bani! Peste tot te loveai de bişniţarii de bilete de cinema care vindeau la dublu sau la triplu un bilet, mai ales când juca un film „mişto” de capă şi spadă, avându-l ca protagonist pe Pardailan Janpolbelmondu! Seara zona era „mai luminată” şi puteai vedea lume îmbrăcată la „patru ace” intrând sau ieşind din Barul Melody situat la subsolul blocului Patria. La „Melody” era program artisitic select. Cânta Alexandru Arşinel şi Angela Taxieru. Dansa o trupă sub conducerea maestrului Sever. Număr special: Mariela Dumitriu viitoarea soţie a lui Aurelian Andreeascu (mai târziu înlocuită de Mariana Meşteşug) şi Thury Ştefan metamorfozat în Charlie Chaplin. Clienţi de bază şi de vază: Ilie Năstase, Ion Ţiriac, Sandu Boc, odrasle de politicieni, artişti, scriitori şi mulţi străini, în special italieni şi arabi, desigur (ultimii) însoţiţi de paraşute şi bişniţari. Directorul barului, Mr. Viorel Păunescu! Înaintea acestuia tronase la şefie, Nea Aurică, un personaj simpatic, tatăl beţivilor de la „Abataj”, cum porecliseră aceştia faimosul bar bucureştean.

O figură foarte cunoscută a bulevardului Magheru era Pierre – Stăpânul Femeilor! L-am întâlnit prima dată la „Mon Jardin”. Evolua pe ringul de dans atrăgând atenţia tuturora. În sens pozitiv! Dansa bine! Punct! Seara veşnic prezent la braseria de la Lido sau la restaurantul Ambasador… Îmbrăcat la costum bleumarin cu dungi… cuceritor, manierat, ferchezuit, veşnic asaltat de o mulţime de gagici care îşi duceau veacul pe bulevard. Era printre puţinii bulevardişti care aveau un seviciu serios. Petrică era un fel de instructor-maistru la un centru şcolar industrial, dar seara se metamorfoză într-un gigolo de mare calitate. Un alt fante era Mr. Senti, un băiat simpatic, subţirel ca o aţa, cu părul lung, veşnic în preajma unor turişti italieni. Îşi ducea veacul pe la Lido… Avea un costum caffe au lait cu umerii ridicaţi… aşa cum purtau broscarii care invadaseră „piaţa bucureşteană” şi ne furau fetele. Deseori era însoţit tovarăşul de promenadă, Gigi Cheschese… primul dându-se italian, al doilea francez… cu toate că ambii erau originari din Republica Oltenia. Tot pe acolo puteai întâlni şi alţi „cocoşei mişto”… precum Moro, un băiat frumos foc… elegant, maierat, moartea balerinelor… de Tănase. Apoi mai erau prezenţi în zonă, Chinezu mic şi Chinezu mare… doi bişnişari simpatici, dar aroganţi foc!
La câţiva paşi de cinema „Patria” era hotelul „Ambasador”, vestit mai ales pentru restaurantul elegant şi spaţios, unde performau orchestre de valoare precum „Guido Manusardi”. De la intrare erai întâmpinat de un portar în uniformă de „general” care pentru 5 lei te ducea la cea mai bună masă din local… unde de obicei trona o plăcuţă cu menţiunea „Rezervat”. Pe mica scenă-podium a restaurantului s-au perindat şi s-au lansat foarte mulţi cântăreţi… precum Angela Similea-Movileanu, Angela Taxieru, Marian Munteanu, Aurelian Andreescu, Doina Cărpiniş, Antonio Furnari, Stela Enache… Într-o seară a cântat acolo, delectându-ne cu faimoasa melodie „Bye, bye, black bird” chiar vestitul Benny Goodman, aflat în trecere prin Bucureşti. La restaurantul Ambasador se mânca bine! Bucătăria producea „sortimente culinare” foarte gustoase şi destul de acceptabile la preţ, precum vestitul „biftec tartar”, „muşchi de vacă cu ciuperci”, „creier pane” şi mai multe feluri de şniţel. Aperitivul la modă era „caşcavalul pane” şi „filets d’anchois à l’huile”, cu pâine prăjită, mâncarea preferată a cucoanelor… care, cică, ţineau la siluetă. Bărbaţii cereau o porţie dublă din afrodisiaca salată de ţelină (foarte „la modă” în toate restaurantele selecte, mai târziu „brandul de ţară” a restaurantul „Minion” din Piaţa Amzei, condus de fraţii Chivu) Atmosfera era foarte plăcută la „Amba”, cum îi spuneam noi, cei de-ai casei! Acolo puteai să faci un dans, sau să îţi inviţi partenera sau prietenii la o petrecere oferindu-le o seară fascinantă… cu stil şi eleganţă. Ora închiderii = miezul nopţii, după care, dacă mai erai în „lovele” te mutai jos la „Melody”!

La următorul colţ de stradă era vestita cofetărie Scala… „dispărută” la cutremurul
Din ’77. O prăjitură bună, un diplomat, un cataif, sau o cafeluţă de calitate făceau concurenţă cofetăriei Nestor de pe calea Victoriei. Travesând bulevardul, dădeai de faimosul hotel Lido, cu braserie, grădină de vară şi ştrand cu valuri… Locuri scumpe şi neaccesibile bucureşteanului de rând, pentru acesta făcându-se un compromis… „autoservirea” de la colţul clădirii, unde contra a cinci lei mâncai o iahnie de fasole, două pârjoale şi trei felii de pâine! Boemii capitalei mai frecventau şi „Autoservirea lu’ Nea Chira”, situată pe strada C.A. Rosetti, în prelungirea cofetăriei Scală, unde mâncarea era mereu proaspătă şi gustoasă. Nea Chira era un mare specialist în arta culinară. Se zicea că facea cea mai bună crema de legume din Bucureşti. Mulţi veneau cu sufertaşul să cumpere mâncarea, ca „la mama acasă”, de la autoservirea lui! Vara, pe domnul  Chira îl găseai şef de unitate la restaurantele „Perla” sau „Neon” din Eforie Nord.
Continuând peripluul, imediat după hotelul Lido, dădeai de cafeneaua Katanga, loc nu prea popular pentru „poporul muncitor”, mai ales că era împânzit de străini, studenţi de culoare, bişniţari, „paraşute” şi trăgători cu urechea de pe la secu’. Popular şi plăcut era însă băruleţul din gang de la „Unic”, numit şi „La chinezu” deoarece unul dintre
primii barmani de acolo, nea Ionel parcă-l chema, semăna leit cu un kitai. Acolo puteai bea ieftin o cafea naturală dacă erai de-al casei, sau un „nechezol” pentru intruşi. Localul era frecventat de sportivii de performanţă care după ce luau masa la cantina CNEFS, situată la câţiva paşi, la intersecţia cu strada Oneşti. Aceştia veneau să se relaxeze şi să mai discute cu colegii de la alte sporturi. Ponderea o deţineau luptătorii, poloiştii şi gimnaştii, dar deseori mai veneau şi atleţii sau boxerii. Aceştia apăreau la bar în valuri… pe grupe sportive. Luptătorii: Florin Ciorcilă, Ilie Burcea, Gheorghe Berceanu, fraţii Buha… Lucian şi Jean, ş.a. Gimnaştii: Titi Păunescu, Petrică Mihăiuc, Adi Stoica,  Mircea Gheorghiu (decedat la cutremur), Gabi Cailide… Ciobi Gal şi câteodată chiar şi tânărul Dan Grecu. Poloiştii, majoritatea purtau porecle: Ştefan Marica – alias Marţoi, Radu Lazăr-Lăzărică, Dinu Popescu-Dinte, Viorel Rus-Grasu, Dan Frâncu, Nic Firoiu, Vali Ţăranu… Rugbistul poet Tudor George zis Ahoe. Boxerii erau cam duri… dar nu cu ceilalţi sportivi: Fraţii Cuţov, Simion şi Calistrat, Horst Stumpf, Cătă Niculescu şi Teodor Pîcă… Din când în când mai apărea şi câte un fotbalist precum: Marius Ciugarin de la Steaua, Florea Dumitrache zis Mopsul şi Miky Kovacs alias Kopek (nepotul lui Pişti Kovacs, faimosul antrenor) de la Dinamo, Viorel Popescu (Băiatu’ Popii) şi Aurică Munteanu de la Sportul Studenţesc, baschetbaliştii Gigi Lungu, Gică Irimie, Titus Tărău şi mulţi alţii. Rareori „onorau cu prezenţa” băieţi ai politrucilor, ambasadorilor, sau ai slujitorilor statului de drept: Ioşca şi Marian Teodosiu, Gyuri Fazekas, Moţu Haiducu, Alexandru Inocan & Co.

Capo del tutti capi de la „Chinezu” era Florin Ciorcilă, poreclit şi „Tăticu”, campion modial la lupte greco-romane, avându-l ca locotenent pe fratele său Tache, student la drept. În general barul era mai mult pentru „circuit închis sportiv”… veneticii neîncumetându-se să intre… mai ales când vedeau că mai toate mesele ocupate de malaci plin de muşchi… Pe la geamurile barului, asemănătoare unui acvariu, erau mereu prezente fetiţe naive de liceu – unele în uniformă de şcoală – care admirau „leşinate” sportivii de performanţă din interior.

Cei mai înalţi erau, luptătorul Ciorcilă şi atletul-ciocănar Virgil Ţibulschi, iar cel mai mic de statură era multiplul-campion modial la lupte greco-romane Gică Berceanu poreclit Piticu. Când băieţii erau în bani… făceau cinste la toată lumea prezentă „La Chinezu”… indiferent dacă erau cunoscuţi sau nu. Erau invitate la o prăjitură chiar şi puştioaicele de la geamuri. Asta se întâmpla de obicei când se lua câte un titlu de campion şi sportivul era remunerat cu premii în bani! Atunci era veselie, ce mai… un adevărat bairam. Ca din pământ apărea şi fostul boxer, poetul boem Teodor Pîcă, improvizând sărbătoritului un catren contra unui coniac mic: „De-aş fi ca tine campion/ Aş renunţa la Panteon/ Şi-aş face praf toţi banii mei/ Cu bagabonţi şi cu femei…”

Pîcă era un individ excentric, erudit, spontan, deştept foc! Plin de toane, uneori flegmatic, răutăcios, alteori simpatic şi foarte plăcut la vorbă… Puţin cam (foarte! Sic!) alcoolic. Veşnic amator de chiolhane. Mulţi în iubeau şi îl respectam deoarece ştia multe. Făcuse câţiva ani de drept, era un excelent poet, literat, om de petrecere. Dicţie bună. Bun recitator! Prieten cu boema capitalei, cu majoritatea actorilor, cu scriitorii şi poeţii zilei! Pe la mijlocul anilor ’70 a jucat în câteva filme fără să fi studiat actoria! Era mai în vârsta cu vreo 20 de ani decât mine. Costumaţia lui era foarte aiurită. Într-o iarnă a umblat cu un loden ponosit, fără nici un nasture, încins la brâu cu o cravată. Într-o zi l-am întâlnit la rond la Pache, pe unde locuiam, dând târcoale restaurantului „Izvorul Rece” în căutarea unor „amici de pahar”. Dârâia de frig. Mi-a fost milă de el şi l-am dus la mine pentru a-i oferi o haină îmbănită care îmi era prea mare. De cum a intrat m-a somat: „Coane, ai ceva de băut?”. Din (ne)fericire nu aveam… După câteva minute vede un borcan cu zeama rămasă de la nişte gogoşari muraţi. „Dai, bre… un gât de acritură, să mă dreg şi eu puţin?”. I-am spus că poate să o bea pe toată. Şi… aşa a şi făcut… plescăind de plăcere. Văzând că nu e rost de o „tărie” nu „staţionează” mult, invocând că trebuie să se întâlnească cu un prieten care are să-i dea nişte „biştari”. Ia scurta îmblănită, o îmbracă peste loden şi pleacă… Peste cinşpe minute… bătăi puternice în uşă! Vocea lui Pîca: „Deschide mă… că nu mai pot!”. Deschid şi îl văd pe amic roşu-congestionat la faţă. „Ce-ai păţit?” îl întreb. „Mă c… pe mine! Nu mai pot... Mama ei de zeamă acră…!” şi o ia aţă spre baie, dezbrăcându-se din mers. Iese radios după vreo juma’ de oră: „Acum mă simt ca un nou născut. Am eliminat tot trecutul bolşevic din mine!”. Îşi ia textilele de pe jos, se îmbracă, mă „bogdabrosteşte” şi pleacă. Peste două zile ne revedem la „Chinezu”. Domnul Pîcă tot în loden, fără haina cu care îl cadorisisem. „Auzi boierule, să nu mă cerţi… Am măritat-o! Era prea caldă pe dinafară, iari mie îmi era frig pe dinăuntru. Am schimbat-o pe nişte agua ardiente!”…

Deseori, Pîcă era însoţit de prietenul său, graficianul-poet Florin Pucă, caricaturist, pamfletist, parodist şi poetist… cum îi plăcea amicului Pîcă să-l definească. Pucă avea un păr bogat şi o barbă rasputiniană. Văzându-i împreună, noi, amicii de la bar, îi luăm la mişto cu „Dacă şi cu Poate s-au dus să înoate, dacă Pucă nu era, Pîcă iarăşi se-’mbăta!”. Iar Pîcă ne ţinea isonul: „Pîcă şi cu Pucă, ar bea câte-o ţuică! Dacă daţi o vodculiţă, vă compun o strofuliţă… Dacă nu-mi daţi un rom mic, nu vă mai compun nimic…!” Şi desigur noi îi (le) ofeream câte o băuturică… Pucă era mai ponderat, Pîcă insă, după câteva „vodci, romuri sau coniace” la bord începea să facă spectacol: „Cu beţivii mei să fiu aş vrea/ Pe la crâşme să mai dăm o raită,/ Cu parale toţi la teşcherea/ Eu în capul lor vătaf de haită//”. Noi, eram în extaz! Învăţasem cu toţii poezia pe de rost! Apoi recita, fără frică, epigrame, catren după catren… avându-l ca subiect pe Alexandru Graur, Adrian Păunescu, pe Ceauşescu, pe Ceauşeasca, sau pe cine ştie ce alte figuri „luminate” ale Epocii de Aur…

George ROCA

Sydney, Australia

1 septembrie 2013