DOUĂ CĂRŢI, UN POET – ANDREI GHEORGHE NEAGU

Ioan TODERIŢĂ

Motto:

„Templu e un zigurat părăsit de zei la naşterea noastră” (I.T.)

Una dintre posibilităţile de fiinţă ale Dasein-ului (Omului) e situarea lui afectivă în sine pentru o desluşire ontică a fiinţării, ne spune Martin Heidegger. Specific, desigur, şi Omului – sensibil, poetului Andrei Gheorghe Neagu, care, astăzi, îmi umple bucuria de a-i savura „lacrima iubirii” şi a călători în „templul poemelor sale”. Postmodernist iertător al clasicului, indecis să-i fie supus. Alergând între relevarea detaliului ca simbol grotesc şi semnificant, ca semnificaţie impact al percepţiei şi armoniei, ca meditaţie şi reflecţie asupra lumii străbătută cu piciorul.

Fuga din sine şi fuga din faţa lumii, două căi de situare afectivă, de desluşire ontică a eu-lui său: „În toate-i minciună, mă tem/ că toate în mine-s blestem/ Trăim peste lumea ce cheamă/ uitarea de sine cu teamă […]/ Trăim un secol de ger/ În noi, sentimentele pier…” (Frig). Stările afective, situate în porţile sinelui şi ale lumii, sunt împovărate de „desluşiri ontice”, care provoacă analizele concrete ale „căderii”. „Căderea”, mai înainte de fuga din faţa sinelui, în „Lacrima iubirii”, emană regretul locuirii în sine ,ca „nerostit” ce face posibilă fuga fiinţei spre sine, un alt „sine”, eliberat: „O, istovitele mele cuvinte/ Cum vă uscaţi ca niste ierburi care mor […]/ Nu v-am crezut/ şi nu v-am vrut/ spre cerul vieţii mele înălţate/ V-am vrut veşminte/ pentru gânduri şi v-am stricat (croite-n rânduri)/ şi v-am ciuntit (la forfecare)/ O, istovitele mele cuvinte (barbare)!” (Alte cuvinte).

Desigur, „căderea”, această stare psihică, ne îndepărtează de sine. Există, în mod deosebit în literatură, o cale de întoarcere spre sine, o fugă retrogradă pe acelaşi fir al îndepărtării, fuga spre sine: contopirea cu lumea prin intermediul prenumelui impersonal „se”. „Strângeam în pumnii goi de frunze/ cohorte de alcool şi de idei/ Din alambic, curgea pe buze/ o mare (aspră) de scântei […]/ Eu vă strigam să fiţi mai buni/ dar strigătul strivit de ceruri/ se prăbuşi din zborul ciung […]/ Pământul însuşi se crăpase…” (Plecări); „Se doarme încă după toate/ Din amintiri se naşte vântul/ Din depărtări se naşte noapte/ Şi-n mine moare un cuvânt” (Moartea cuvântului). În „cădere”, de asemenea, deturnarea, îndepărtarea de sine, este un prizonierat provizoriu, un germene al dorinţei de eliberare a sinelui individual din sinele comun. „Din carnea mea/ s-au scos cuvinte/ ce s-au încins pe jar;/ s-au redeschis morminte/ Din ochii mei s-au scurs idei […]/ Din mâna mea au răsărit statui […]/ Cu dinţii am crestat cuvinte[…]/ Din gând, am zămislit urmaşi/ s-alerge pentru tine/ iar trupul meu/ a mirosit a pâine” (Din mine).

Poemele, intitulate „Lacrima iubirii”, capătă rang nobil, de nobleţe izomorfă cu „Poemele din templu”. Iubirea, tema predilectă, excelează şi abundă cele două înfăptuiri livreşti, estetice. Fuga în romantic, întoarcerea la armonie, se face cu mare izbândă eminesciană, în la gura şoaptelor prea pline când dă în fruct cuvântul să-şi cânte taina-n rime. Lirism clar exprimat clar. „Eul” se implică total pentru a reda stări de suflet şi tensiuni…sentimentale. Eul liric care se autoreflectă în versul liber îşi contemplă fizionomia şi fiziologia în poezia cu prozodie clasică. Nota postmodernistă se menţine, însă, la nivelul consemnării concrete a iubirii. Eul liric este de multe ori un eu fizic, deşi cel înfăţisat coincide cu cel ce înfăţişează. „Când noaptea-ncepea să miroasă a zori,/ m-am (eul fizic) trezit cu pantofii în mână (autoreflecţia)/ iar în adâncul lui am ascuns o lacrimă (eul liric)/ în suspin şi o adiere senină (contemplaţie I)/ mi-am unplut visele/ cu flori la poarta ta (eul fizic + eul liric + contemplaţie II)/, apoi am aşteptat. Eram lumină (contemplaţie III)/ Eram un copac de argint (contemplaţie IV)/ Ce în pantofi a rătăcit (detaliu concret) o lacrimă deplină. (detaliu, liric, catahreza)” (Lacrima).

De reţinut, şi acest lucru face parte dintr-o intenţie stilistică a autorului, aşezarea cuvintelor în text, de reţinut figura de stil numită „anaforă”: „Eram lumină/ Eram un copac de argint”. Precum şi alunecarea în vers clasic a „lirismului epic postmodernist”, aşezarea lui pe edificiu romantic. Ultimele patru versuri constituind o strofă… rimată, cu ritm proteic: „Eram lumină (5 silabe)/ Eram un copac de argint (8 s)/ Ce în pantofi a rătăcit (8 silabe)/ O lacrimă deplină (7 silabe)”.

Figură preferată de autor şi în poemul: „Marama”: „Marama din privirea/ Ce moare în cetate […]/ Maramă, azi, privesc prin gândul din care mă îmbrac…”. În poemul „Respiraţii”: „Ne credem infiniţi şi buni/ Ne amăgim chemarea sfântă…”. În poemul „Norii”: „Ca un zid pe faţa lumii/ ca un semn de trecător”. În :Vina”: „Şi ninge cu boabe de foc/ Şi ninge banal…”. În „Lumină cernită”: „De-atâta lumină, stelele mor […]/ De-atâta-ntristare visele dor”. În „Ochii mei”: „Mai ştii de câte ori ai murmurat/ Cu ochi de muribund în agonie/ Cu glas fierbinte de poet/ că m-ai iubit”. În „Implinire”: „Din fiecare cugetare […]/ Din fiecare geamăt/ din fiecare floare de cireş/ din care fug […]/ din arborii ce-mbată ochii/ […] din porţile în care bat/ din gura-n care mai încap din milioane de secunde […]/ Devin un fluviu…”.

„Anafora” este „recurenţa mărturisirii”, cântecul „lanţului semantic al imaginilor izomorfe”. În „Implinire” imaginile sunt: „Cugetare →geamăt →floare de cireş →arbori →ochi →porţile →gură →secundă →fluviu”. Axa, „lanţul semantic”, constituie o „matrice semantică”, care, vom vedea, este invariantul diegesis-ului său poetic. Figura numită „anaforă” este de mare succes, din începuturile „versului liber”.  Iată cum Walt Whitman o folosea în „Leaves of Grass” (Frunze de iarbă”), în poezia „Certitudini”: „Nu mă indoiesc că sunt mărginit/ şi că universurile sunt nemărginite, dar în zadar mă gândesc că sunt nemărginite./ Nu mă indoiesc că […] vederea are o altă vedere, că auzul are un alt auz şi vocea are o altă voce”. Deci, „repetiţie” în două direcţii stilistice: un discurs asupra nemărginirii şi un discurs al „diviziunii senzoriale”. Fără grabă, ori teamă de risipire, în „nemărginire”, într-un simţ suveran. Făcând, prin opera sa, mare diferenţă între to talk, to say, to speak, to voice, to sound off, to worm somebody’s ear.

Poetul Walt Whitman, totuşi, crede în sacralitatea poeziei, în suveranitatea ei: „Pe dinafară şi pe dinăuntru sunt dumnezeiesc şi sfinţesc orice lucru pe care-l ating sau care mă atinge”. Această conştiinţă artistică o are şi Andrei Gheorghe Neagu, sub „lacrima iubirii lui” ori în „ziguratul poemelor lui”. Conştient de treptele existenţiale ale „iubirilor lui”: fizice, estetice, raţionale,

Andrei Gheorghe Neagu diversifică, modelează, etalează romanţele iubirii la vedere. Am ales pentru dumneavoastră, posibilii lui cititori, câteva catrene ce mi-au înflorit  inima. Desigur ,în metrică clasică, în stil romantic: a năzuinţei spre absolut, mai puţin- la Andrei Gheorghe Neagu – supusă expresionismului, ci declamaţiei baudleriene, intonaţiei versului popular, cum îi stă bine unui vrâncean iubitor de mioritic. Sentimentele poetului sunt ancestrale ca şi arhetipurile. Simbolistica Ascensiunii, Căderii, a Centrului şi a Luminii, a Iubirii, se conjugă, clar şi totodată maestuos., într-o sintaxă a unui limbaj metaforic cu dimensiuni mistice recuperabile de/în concret. O (ne)îndepărtare de obiectul iubirii şi detaliile „anatomice” ale înfăptuirii iubirii. Detalii ce abundă şi învrăjbesc simbolurile pentru o înfăptuire: tristeţea şi teama de a nu fi iubit.

Iată o iubire în ritm popular şi eminescian: Ritm: 8/ 7; 8/ 7: „Cad frunze moi în părul tău/ şi se scufundă-n plete(teza)/ iar visul meu, din visul tău,/ se-mbată pe-ndelete(antiteza)”

În ritm 7 / 8 , 8 / 7: „Câte stele se topesc(teza)/ în iubirea care moare/ Sub sărutul unui soare(antiteza)/ Nu se văd, nu se zăresc(sinteza, dubla negaţie)” Atenţie deci la teză şi antiteză, la sinteza hegeliană, prin dublă negaţie. Pe cât de simplu, pe atât de complet, de judicios cumpănite. Şi, din nou, în ritm 8/ 7, rimă împerechiată. „Şi părul tău pluteşte-n vânt/ şi-mi limpezeşte calea,/ când vocea ta ca-ntr-un descânt/ şi-a alinat plecarea” (Mama). În toate aceste catrene, tresaltă Luceafărul şi Cătălina, Hiperion şi Demiurgul, într-o conversaţie „peste lume” şi… dincolo de ea.

Dar Andrei Gheorghe Neagu se întoarce la discursul poetic-vers liber. Îşi alege în „templul singurătăţii” un idol: „mirajul iubirii inocente”. „Din când în când sub priviri/ îmi aduci mirajul naivităţii mele/ şi mă faci să cred/ că nu-s singur/ în templul singurătăţii” (Cu mine). Apoi,se „transformă” în „sfătuitorul” iubitei, într-o frumoasă renunţare la „omul iubit”, dăruindu-i drept de maternitate, dar şi de noi iubiri. „să poţi să ţii de mană, copilul cu ochi mari/ să poţi să ai în brate speranţele de jar /să nu urăşti destinul, nici ochii care vin,/ să-ţi poarte-n trup lumina”. Şi nu uită de „maniere cotidiene”: „E ora douăzeci şi două/ O stare de asediu de-ntuneric/ pe străzile pustii/ ne-ndeamnă ferm/ să ne culcăm copiii!” (Risipa). Ori de realităţile (ne)poetice ce sugrumă reveria şi… selecţia naturală a speciilor: „Pământul e un OZN/ Trandafirul e o păpădie/ Raţa a început să latre/ Un pitic a luat Ceahlăul în braţe/ şi l-a turtit […]/ O muscă s-a dat cu parfum…/ Tu n-ai minţit niciodată…” (Pseudo-realităţi).

Cum observam şi în „Împlinire”, „matricea imaginilor izomorfe” cuprinde întreaga întindere a cărţilor „Lacrima iubirii” şi „Poemele din templu”. Numai în „Lacrima iubirii”, sunt şase poeme intitulate „Flori”: la pg. 30, 150, pg. 132, Flori de tei, pg. 94, Risipa florii, pg. 156, Florăreasa, pg.122. Poeme intitulate „Lacrimi”: la paginile 26, 194, 202, intitulate„Ploaia”, la pg. 142, 148, 110 (Norii), 148.

În cartea „Poemele din templu”, „matricea” se zideşte în jurul imaginii „templu”, care nu este altceva decât o reverie a posibilităţii de a trăi „impetuos”, dar şi…”misterios”. Întâlnim aici poemele: Templier, Templul cuvintelor, Prefacerea templului, Revolta templierului, Aleile templului, În templu, Umbrela din templu, Lespezile templului, Copiii templului… Templierul e: „un ram bătran, crăpat, uscat”; Păstorul templului: „la fiecare dangăt/ bunul părinte tresare şi aşteaptă/ să-l strige la poartă urmaşul”.  „Decadenţele din templu”,sunt: „ne murdărise luna templu/ cu pete de rugină violente/ şi ne duru-n lumină-ntregul/ iubirii noastre decadente”. „Tainele templului”: „de ochii mei se răstignesc tăcerile stelare […]/ Pe gura mea a înflorit amărăciunea unui surâs”. „Spargerea templului”: „iar templu se sparge/ în cărămizi şi regrete/ în vise frânte/ şi în poeme nerostite”. „Intrarea in templu”: „Cuvântul meu se strecoară timid/ împotriva unui război fraticid”. Templu semnifică „Centrul lumii”, dar şi locul de fugă a omului în lume. O individualizare a fiinţei ca solus ipse, un „solipsism existenţial” din care „punem careuri întregului făcut bucăţi/ şi adunăm […]întruna durerea despărţirii noastre.” Da! Templu este măreţia misterioasă a cuvântului poetic, dar şi a Cuvintelor profane: „Ca un brici cu lama tocită/ cuvântul a mai retezat/ o urmă din degetul mare, care/ arată spre lume acuzativ./ Mormane de cuvinte moarte/ se-nalţă pană sub ferestre ude/ aşteptând să-nfunde rigolele/ în timpul ploilor erotice.”

Foarte frumos moment şi manieră de a înfrunta o lume bârfitoare de iubiri profane. Şi iubirea este profană cât durează în… ochii lumii. Reţinem, şi în acest poem, tehnica rimei interioare: „mare – care”,  „ude – să-nfunde”, dar şi gradul mare de libertate a dezbaterii vremii (timpului) bune (bun) de făcut copii: ploaia erotică. Optând forma romantică, m-aş alătura poetului cu sărmana mea conciziune a acestei teme: „Cu un brici cu lama de frunză/ tai tăcerea ce mă acuză/ Urma degetului arătător/ odihneşte-n ochii lor/ Mormane de cuvinte stau la sfat/ şi se-nalţă, sub fereastra rece/ Aşteptarea morţii sfârşeşte curat./ Cu diluvii lumea schimbă omu-n peşte”. Sunt adeptul frumosului relativ. Relativ la gust. Al gustului dirijat de intelect. Frumosului acceptat ori respins de cât trăirea empirică a unui poet îşi doreşte călătoria în eufemismele epifanice ale imaginaţiei, reveriei, reprezentării, întâmplării, legendei, hazardului, certitudinii, raţiunii transcedentale.

Gheorghe Neagu poate fi interpretat în oglinda acestor relativităţi. Spontaneitatea ca şi instinctul fiind manifestări ale subconştientului … închipuit. Nu poţi intui cuvântul negând cuvântul, infinitul, negând finitul, iubirea, negând ura, întunericul negând lumina. Sunt multe de adăugat unui gen proxim, mai întâi, ca diferenţele sale specifice să prevadă o nouă entitate: a „frumosului revelat”. Aceste relative sintagme: „poem frumos”, „poezie pură” „operă de valoare”, nu-şi au rezolvare la nivelul pretinsei critici profesionale. Ele sunt „modulo lector” definibile infinit. E un exemplu de problemă transcedentală. Poezia fiind o călătorie in nimic şi oriunde Spiritul uman fiind fiul „Marelui Anonim Transcendental”.

Totuşi ,în „Poezia” Gheorghe Neagu (după gustul meu) găsesc urcuşuri şi coborâşuri, amplitudini paroxistice. Şi aşa se cuvine să înfruntăm „suiş – coborâşul sisific”, al creaţiei literare. Prin libertate de scriere, necenzurată de critici baroni, conţi, sărmani histrioni festişti. Pusă, această eliberare de angoasă, de frustrare şi de „amintiri vorbitoare”, în competiţie cu cartea citită la gura inimii de lectori anonimi, vom şti împlinită trinitatea :genul, geniul, cartea. Şi câtă religiozitate – trudnicie, Doamne, are crucificarea noastră în cuvinte rare, flămânde, însetate, pârâcioase, bârfitoare…estetice, filozofice, curate, murdare, amare, dulci…oricând, luminătoare de întuneric.

Gheorghe Neagu este un om iubit de literaţi, dar nu a uitat să iubească literatura – marea dragoste  şi… a unora dintre noi. Să-i omagiem „Oglinda Sufletului”, citindu-i neliniştea conştiinţei timpului pierdut şi regăsit în argintul lacrimilor sale poetice.

Prof. Ioan TODERIŢĂ

25 august 2013

——————————————————

Ioan Toderiţă s-a născut la 2 mai 1943 în comuna Tuluceşti, judeţul Galaţi. Absolvent al Liceului „V. Alecsandri, în 1962, a Universitaţii Bucureşti, în 1970, facultatea de matematică-mecanică. A predat 47 de ani matematica la liceele: Filologie-istorie, M. Kogălniceanu, Virgil Madgearu, Radu Negru, V.Alecsandri. Director de scoală, inspector şcolar.

Debut literar, cu poezie, în revista „Pagini Dunărene”, în 1972. A scris şi tipărit, după 1989: culegeri de matematică, şase volume, între 1990-2000; poezie, şapte volume – Sume finite, Sume infinite, Sume algebrice, Lacrima din punct, Poemele tăcerilor prea pline, Arlechinul din suspin, Bună seara, Domnule Mallarme!, între 1996-2011; proză, nouă romane: Amintiri la capăt de vis, trei volume – Fântâni în arhetipuri, Cumpene pe iris, Ciutura de cristal; Livada de oţetari, Lunga vamă a tăcerii, Casa fără ferestre, Lunga vamă a tăcerii, Lumină cât să vezi, Războiul lui Puf, între 1999-2011; critică literară, două cărţi: Revelaţia şi relevanţa textului literar, critică analitică, Ion Barbu – categorii abisale matematice, critică carteziană, între 2010-2011. În curs de tipărire, un nou roman, Moşia.

Este membru al Uniunii scriitorilor din România, stagiar, din 2011, Filiala Sud – Est. Membru al Societăţii literare C. Negri, din 1998. A publicat poezie, proză, exegeze la revistele: Convorbiri literare, Axioma, Renaşterea culturală, Jurnalul de Vrancea, Ecoul, Oglinda literară, Revista nouă, Revista „Dunărea de Jos”, Boema, Observatorul din Toronto, Curentul internaţional din Detroit, Luceafărul lui Arthur Silvestri, Agero din Sttutgart etc. A publicat la cotidienele: Viaţa Liberă, Monitorul, reportaj, eseu, pamflet, cronică, între 1990-2009. A frecventat cenaclurile „Ştefan Petică”, ”Noduri şi Semne”, saloanele literare „Anton Holban”, „Axis Libri”. (http://www.operascrisa.ro/poscard-opera/mandat-top-opera/ioan-toderita/)