LA 40 DE ANI, UN MODEL PENTRU TÂNĂRA GENERAŢIE!

Cătălina COJOCARI prezintă:

Interviu cu Daniela GÎFU, cercetător ştiinţific şi cadru didactic asociat la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, scriitoare, doctor în filosofie, specialist în comunicare politică.

O persoană plină de energie, o femeie puternică, o optimistă convinsă şi un model de urmat! Aceasta este doamna Daniela Gîfu! Mereu cu zâmbetul pe buze, emană încredere şi energie! E modestă, cu toate că numele ei a făcut înconjurul lumii, semnând articole la reviste din toată lumea. Vorbele sale trădează o melancolie dulce şi în acelasi timp o mare dragoste: faţă de oameni, de literaratură, de cititori şi – mai mult decât orice – faţă de arta şi meseria pe care o practică.

——————————————————————-

Cătălina Cojocari: Care sunt începuturile dumneavoastră în literatură?

Daniela Gîfu: Că scriu de când am învăţat să buchisesc abecedarul, sună a clişeu. Pasiunea pentru literatură am descoperit-o din clasele primare, şcoala bârlădeană fiind consacrată în acest sens. Daca te referi la debut, în 2008 la Editura Limes din Cluj-Napoca cu o carte de reflexii, denumită „33. Jurnal de iniţiere spirituală”. Fiind o carte de învăţătură prin pilde inspirate din propria mea experienţă de viaţă, m-am străduit să-i conving pe cititori că fiecare ne-am născut cu o zestre cerească pe care suntem datori să o păzim, să o dezvoltăm, să o punem în slujba Binelui. Atunci când va veni sorocul despărţirii de lumea pământeană să ne putem prezenta cu constiinţa împăcată în faţa judecăţii Divine. Într-un cuvânt, că trebuie să aprindem Lumina din lăuntrul fiinţei noastre, cea călăuzitoare în nemurirea edenică. Jurnalul a fost scris în anul în care am împlinit 33 de ani, an care avea să-mi aducă, nu înţelepciunea hristică, pe care încă o mai caut printre preumblările mele, ci acea conştientizare pe care am îmbrăţişat-o ca fiind îndrumătoare şi atât de necesară pentru stângacele mele eforturi. Regăsirea sinelui printre sinele celor cu care (inter)relaţionez.

C.C.: V-aţi gândit vreo clipă că veţi ajunge scriitoare?

D.G.: Întrebarea poate ar trebui uşor reformulată. Nu ajungi, ci te naşti, scriitor. Ai sau nu ai vocaţie… O dată vocaţia eliberată de alte preocupări existenţiale, care blochează pentru un timp menirea de condeier, începe să se profileze scriitura. E adevărat că scrisul trebuie cultivat în timp, fiindcă talentul fără muncă, credinţă şi responsabilitate se risipeşte în van.

C.C.: Ce v-ar fi plăcut să deveniţi dacă nu aţi fi devenit scriitoare?

D.G.: Cercetător. Dacă m-ai fi întrebat în anul 1997, când am absolvit Facultatea de Fizică de la aceeaşi Universitate „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, ţi-aş fi răspuns cercetător în biofizică.

C.C.: Ce ziceau cei din familie despre pasiunea dumneavoastră?

D.G.: Că voi ajunge muritor de foame. Din clipa în care am început să comunic cu Zeno Fodor, se scria, de fapt, o altfel de poveste, o poveste nemuritoare.

C.C.: Cui îi datoraţi lansarea dumneavoastră ca scriitoare?

D.G.: Mentorulului meu, omul de teatru Zeno Fodor, fost director la Teatrul Naţional din Târgu-Mureş, un Om al dialogului spiritual, un admirabil comunicator, un deschizător de drumuri multiculturale, un împătimit al lumii teatrale. Din clipa în care am început să comunicăm se scria, de fapt, o altfel de poveste, o poveste nemuritoare. O discuţie cu Zeno Fodor te îmbogăţeşte, te înnobilează, te stimulează să gândeşti în perspectivă.  Subtilitatea, eleganţa şi ţinuta impecabilă cu care l-a hărăzit Dumnezeu se împleteşte până la desăvârşire cu fiinţialitatea, glorificând-o.

C.C.: Care sunt temele dumneavoastră preferate?

D.G.: Filosofia spirituală – IUBIREA HRISTICĂ… Asta citesc zilnic de când am învăţat să citesc. Am şi participat la fel de fel de întâlniri organizate atât de ortodocşi, cât şi de adventişti, radiestezişti şi alte grupări religioase… tocmai pentru a-mi căuta, sau, mai bine zis, pentru a-mi înţelege sinele spiritual. Nu am prejudecăţi. Cred în ecumenism. Toţi suntem copiii Creatorului, indiferent cum îl numim. Ştiu, neoprotestanţii spun că familia spirituală ar trebui să ne-o alegem singuri, nu să ne fie impusă de la naştere. Eu am altă opinie, nu contează cărei grupări îi aparţii, trebuie să faci ca ea să ţi se potrivească, să-i desluşeşti învăţăturile, să o propovăduieşti fără patimă gratuită sau fanatică, dacă te simţi în stare!!!, încercând să sminteşti minţile mai puţin ajutorate.

C.C.:  Unde vă găsiti inspiraţia?

D.G.: Din viaţă.

C.C.: Există vreo experienţă a vieţii dumneavoastră pe care aţi dori să o repetaţi?

D.G.: Nu cred că regret ceva întâmplat. Dacă aşa am decis într-un anumit moment, înseamnă că aşa am simţit. Aceea eram cândva. Face parte din etapele parcursului meu de om, fiică, soră, colegă, îndrumător, specialist etc.

C.C.: V-a inspirat această experienţă?

D.G.: O, da. Mai mult decât atât, m-a ajutat să văd nu doar cu ochii sufletului, ci şi cu cei ai minţii, care de cele mai multe ori au percepţii diferite, chiar diametral opuse.

C.C.: Ce gen literar preferaţi şi ce autor în mod special? 

D.G.: Eseu spiritual, dar şi biografiile marilor personalităţi din diverse domenii, nu doar cele literare. Spre exemplu, nu întâmplător, prima biografie citită a fost a lui Ştefan Procopiu, cel mai cunoscut fizician român, bârlădean la origine şi capricorn ca mine. Nu a fost întâmplătoare nici alegerea primei mele facultăţi, aşa cum spuneam anterior.

C.C.: Pe lângă poezie, scrieţi şi proză?

D.G.: De fapt, poemul Păcatul neliniştii este primul în acest sens. Până acum am publicat eseuri şi articole pe diverse teme de comunicare (prin excelenţă, din domeniul politic).

C.C.: Ce v-a inspirat în scrierea volumului de poezii „Păcatul neliniştii”?

D.G.: O pasiune pe care o voi purta cu mine în suflet câte zile voi avea.

C.C.: De ce aţi ales să fie un volum bilingv?

D.G.: De fapt, e tradus şi în limba maghiară, acum sub tipar. De ce? Destul de simplu de răspuns, ca să poată fi citită şi de vorbitori de altă limbă.

C.C.:  Cum aţi descrie, în câteva cuvinte, mesajul acestui volum de poezii? 

D.G.: Hrana unei inimi „neliniştite”.

C.C.: Lucraţi la o nouă carte în prezent? Dacă da, când va fi ea lansată?

D.G.: Sinceră să fiu, la 3. Una deja e aproape scrisă, trebuie doar să o revăd. E vorba de un jurnal veneţian, câteva secvenţe au fost publicate în diverse reviste din ţară şi din lume. De altfel, mă bucur de aprecierea unor oameni cu o imagine foarte bună din lumea literară, pe care încerc să nu-i dezamăgesc. Sunt redactor şef la revista „Destine literare” din Montreal de la începutul acestui an, redactor la „Revista de recenzii” din Craiova, membru în „Grupul de reflexii2 coordonată de Corneliu Leu din vara anului trecut, semnez lunar rubrica „Filosofia discursului politic” în revista „Candela” de Montreal şi tot aşa…  Istoria literară consemnează nume care au îmbinat vocaţia cu meseria. Şi tot ea îi şi judecă.

C.C.: Credeţi că în România se poate trăi din scris?

D.G.: În România, nu cred că se poate trăi din scris, deşi sunt câteva nume sonore care se bucură şi de susţinere financiară (mă gândesc la Mircea Cărtărescu, de pildă). Modul în care o societate găseşte modalităţi de a plăti munca scriitoricească reprezintă atitudinea faţă de literatură, dar desemnează şi preţuirea şi respectul pe care ea le exprimă faţă de condeierii ei. În fond, filosofia de la care trebuie pornit este destul de simplă: orice muncă trebuie (răs)plătită, iar de osteneala scriitoricească se folosesc mulţi actori sociali şi politici spre a le fi nuanţat comportamentul discursiv, şi, implicit, acela al câştigării legitimităţii publice. Totuşi, ca scriitor, poţi avea un trai modest dacă activezi şi ca publicist la diverse ziare, reviste, care să dispună de un buget minimal alocat şi pentru motivarea semnatarilor.

C.C.:  Consideraţi că să fii scriitor este o meserie, sau o vocaţie?

D.G.: Am răspuns. Deşi, gândindu-mă mai bine, istoria literară consemnează şi nume care au îmbinat vocaţia cu meseria. Şi tot ea îi şi judecă.

C.C.:  Credeţi că opera unui artist ar trebui să reflecte neapărat realităţile existenţei sale, adică să fie ancorat în perioada pe care o reprezintă?

D.G.: Opiniile diferă şi aici. Sigur că temele alese pornesc din viaţa reală, cea trăită de tine sau de cineva apropiat… plus condeiul literar care estetizează povestea.

C.C.:  Care este mesajul dumneavoastră pentru cititori? 

D.G.: Să nu se abată de la cuvântul scris, dacă este aşternut din convingere. E adevărat că mulţi scriitori români, care au avut – poate – neşansa de a se naşte într-un stat mic, rămân cu privirea resemnată peste zări. Pe bună dreptate, culturile mici sunt înghiţite de culturile mari.

———————————————–

Cătălina COJOCARI

Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi

aprilie 2013

***

Daniela GÎFU, (născută la Bârlad, în 10 ianuarie 1973) este doctor în filosofie si beneficiara unei burse postdoctorale la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi. Din 2011 este cadru didactic asociat la aceeaşi universitate. Absolventă a Facultăţii de Fizică a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi (1997), a urmat cursurile de masterat la Facultatea de Comunicare si Relaţii Publice „David Ogilvy”, S.N.S.P.A. Bucureşti (2004). A lucrat timp de 11 ani la Casa de Cultură a municipiului Cluj-Napoca, perioadă în care şi-a cultivat nevoia de cunoaştere. Din 2002 colaborează la diverse publicaţii literare şi reviste din România şi străinătate (Germania, Franţa, USA, Canada, Australia). Este invitată să prezinte cărţi scrise de autori români, atât din ţară, cât şi din diaspora. Numele ei apare în mai multe dicţionare şi enciclopedii. În octombrie 2010 a primit titlul de Cetăţean de onoare în comuna Bălăbăneşti, jud. Galaţi, din ianuarie 2011 a devenit membră a Asociaţiei Canadiene a Scriitorilor Români (ACSR). Este (co)autoare la 8 cărţi, semnează prefeţe, traduce din română în engleză, editor la reviste din România şi Canada.