LECŢIA DE ISTORIE (POEME)

Daniel IONIŢĂ

 

CĂLĂUZA SECRETĂ

 

Peste sufletul meu curge-o lume confuză

Cautând furibund fericirea-ntre zei

Unde prinţi cerşetori îşi tocmesc călăuză

Ca să-i scape de ei

Ca să-i ducă la ei

 

Toţi cu moartea de braţ, sau cu moartea-n poşetă

Ea pretinsă mocnit, călăuză tabu –

Ei se sting, rămân orbi, ea dospeşte secretă

O ignora, şi nu

Ea exista, sau nu

 

Prin spitale trăgând nesperat ca s-apuce

înc-o zi surogat, răsărit mincinos

moartea-i ţine de braţ, moartea-i pune pe cruce

Dar ei speră pios,

Pier sperând şi pios

 

Mă trezesc amintiri, tulburări ce tresaltă

Peste lumea, cu moarte, cu oameni, şi zei,

Şi m-aş smulge răzbit înspre zarea înaltă

Să m-ascundă de ei

Să mă ducă la ei

 

 

LECŢIA DE ISTORIE

 

Portretele din searbădul muzeu

Azvârl istoria mută către mine;

de lovituri căzute-n vârf de lance

privirea mi-o feresc cum pot mai bine.

 

Cu un bilet de şaisprezece lei

m-au prins în laţul lor fără scăpare,

să-ndur venin, reproşuri şi insulte;

dar ce-am făcut? Cu ce-s de vină oare?

 

De spun ca-i recunosc şi că-i iubesc,

şi a lor nume de-mi răsar pe buze,

cu-n dos de palmă mă izbesc pe-obraz

Ţepeşi, Muşatini, Brâncoveni şi Cuze.

 

Cu voci ca un amar potop de săbii,

s-aţin acuzator la gâtul meu:

„când toţi pe la biserici se crucesc,

de ce e ţara fără Dumnezeu?”

 

 

Mânia arde-n ochii lor când strigă:

„noi ne-am luptat cu hoardele stăine.

duşmanii ţarii, azi, sunteţi chiar voi,

fiindc-aţi uitat ce-i rău şi ce e bine.”

 

Încrâncenat mă ţintuie apoi

cu-o veche bolintină întrebare:

„Câţi ar porni-o-acuma spre oştire?

căţi pentru ţară ar muri, azi, oare?”

 

Dacă cumva nu voi afla raspuns,

Mă  jur să nu pomenesc de ei.

Şi ca să nu mai calc pe la muzeu

Mi-aruncă-n scârba şaisprerece lei.

 

 

STRĂIN SUNT, DOAMNE

 

Străin sunt, Doamne, de pamânt

Şi nici de cer n-am stare

Dar ascultai al Tău cuvânt,

Şi iată-mă plecat.

Durerea lumii-n ruga mea

Se zbate tot mai tare,

Şi pentru ea cerşesc acu’

La Tine-ngenunchiat.

 

Ci iarta Tu, fără obol,

Scuipatul, biciul, spinii

Unul e orb, un altui-i gol,

iar altul ticălos.

Ei n-au habar, nu ştiu ce fac,

Vremelnicii… meschinii…

Să nu-i retezi, jelesc acu…,

Să nu le ţii ponos.

 

Ci poate le mai dă un an,

La ei m-oi duce iară

Uda-voi dragoste noian

Şi poate m-or primi.

Îi voi plivi cu blând cuvânt

Ca-n Tine să răsară

Rodi-vor oare înspre Înalt?

Sau iar m-or răstigni…

 

 

VAMPIRII DE VISE

 

Verticale cimitire se-nalţă-n bulevarde

Cu morţi care-şi fac veacul în case-acum pustii.

Secaţi strigoi,

Siluie-n noi

Pe cei ce-s duşi, cât şi pe cei ce-s vii.

 

Neagră lumina e-n a lor privire,

Buznind călări pe monştrii, sacri sau profani,

Sclavi şi stăpani,

Sfinţi şi păgâni,

Măduva vieţii, suptă peste ani.

 

Căci ei nu ştiu ce-a fost, nici ce va fi,

Ci mocirliţi în lungi sictiruri de vampiri,

Întind spre noi

Colţi de moroi,

Secătuindu-ne de vise şi-amintiri.

 

IMN DE BIRUINŢĂ

Victoriile-mi scriu târziuri şterse,
Şi-adesea-mi este totuşi prea târziu.
Canaliile lumii-mi vând pogromuri
Şi holocausturi din tată-n fiu.

De mi-ar dura vreo oaste biruinţa
Aş trage cruda-mi soartă mai semeţ.
Dar cum prin dezertări îmi torc fiinţa,
Eu n-am habar de-al uniformei preţ.

Însa de-mi vindeţi un coltuc de pace,
Vre-un armistiţiu-n marş mitraliat
Vă voi cănta eroii cu prohoduri
De birunţă-n scâncet dezarmat.

 

***

Singur îmi cânt

Schilav în vânt

Un imn în grai cazon.

Razboi jelit,

Gri asfinţit

Împuşcă monoton…

——————————

Daniel IONIŢĂ

Sydney, Australia

5 aprilie 2013