O contribuție românească la exegeza cervantină – Leon ISTRATE

Exegezele ce tratează marile operele ale literaturii universale sunt destul de rare în literatura noastră actuală. De aceea am considerat că merită semnalată o reuşită în această zonă şi care mi s-a părut a nu fi fost suficient accentuată la vremea apariţiei sale. Titlul său este „Don Quijote – punte între mituri”*, fiind semnată de Andreea Olaru Cervatiuc, unul dintre tinerii români care fac cinste ţării în străinătate. Aceasta carte este materializarea tezei sale de doctorat susţinut la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi unde a şi fost studentă şi absolventă cu diplomă de merit (media generală 10). în prezent ea este cadru didactic şi cercetător senior la Universitatea din Calgary, Canada, unde a şi susţinut un al doilea doctorat şi a obţinut mai multe premii internaţionale pentru cercetare (International Award for Outstanding TESOL Article).

Cartea dedicată romanului cervantin este prefaţată de către cunoscutul hispanist Andrei Ionescu care susţine următoarele:„Iată o carte care cucereşte prin francheţe şi inteligenţă, cartea despre romanul Don Quijote a unui tânăr doctor în ştiinţe filologice, doamna Andreea Olaru Cervatiuc. Cititorul îşi dă seama că autoarea, ţinându-şi cu asupra de măsură promisiunea din titlu, limpezeşte orizontul de aşteptare al celebrului roman sub aspectul încărcăturii mitice. Faptul că această încărcătură este esenţială şi că repunerea ei în discuţie de către Cervantes reprezintă acea schimbare radicală de atitudine (viziunea ironică) ce-l aşează la temelia literaturii moderne este o intuiţie pe care au avut-o, mai mult sau mai puţin, toţi cititorii romanului, dar abordarea frontală şi examinarea ei sistematică (oricât ar părea de surprinzător acest fapt, ştiindu-se cât de cuprinzătoare este exegeza cervantină nu a fost făcută până acum atât de clar, direct şi cuprinzător cum izbuteşte s-o facă Andreea Olaru Cervatiuc.”

Şi într-adevăr, cartea beneficiază de o bibliografie impresionantă ce dovedeşte parcurgerea quasi totalităţii problematicii cervantine înainte de abordarea tematicii pe care şi-a propus s-o lumineze, aceasta fiind raportul dintre marele roman al lui Cervantes şi miturile antice şi medievale fundamentale ale culturii europene. Astfel, capitolele cărţii tratează pe rând, aducând argumente şi producând demonstraţii de o logică sclipitoare, conexiunile dintre istoria lui Don Quijote şi mitul lui Ulise, arhetipul luptătorului, al eroului antic şi al cavalerului medieval, mitul Arcadiei pastorale şi al Vârstei de aur, mitul lui Orfeu, mitul căutării şi al Sfântului Graal, mitul labirintului ş.a., demonstrând, de fapt, caracterul de operă sintetizatoare din acest punct de vedere a marelui roman.

Firul naraţiunii (căci deşi este o operă ştiinţifică, această lucrare este şi o captivantă carte de aventuri pe care nu o poţi lăsa din mână), conduce în chip logic la o concluzie limpede şi coerentă şi anume că, expresie a atâtor simboluri mitice universale, romanul lui Cervantes a devenit el însuşi un mit, unul dintre cele mai importante ale culturii europene la care se raportează de patru secole scriitori din numeroase arii culturale atunci când au a se referi la realităţi conexe marelui roman. Lista celor seduşi, influenţaţi sau captivaţi de umbra hidalgo-ului este cuprinzătoare şi numără nume precum Dostoiewski, Schelling, Schiller, Schlegel, Flaubert, Turgheniev, Balzac, Alphonse Daudet, Anatol France, Henry Fielding, Charles Dickens, Mark Twain, Gogol, şi desigur, Miguel de Unamuno, Ortega Y Gasset dar şi Jorge Luis Borges şi mulţi alţii.

Un fapt meritoriu, (încă unul!) este acela că „scanarea” acestor referinţe cuprinde şi cultura română, în carte fiind citate titluri sau extrase din lucrări ale unor autori precum N.Steinhardt, cel care susţine că pentru el cea mai apropiată carte de Evanghelie este Don Quijote, Marin Sorescu, autor al unui volum de poezie intitulat „Tinereţea lui Don Quijote”, Constantin Ciopraga în „Între Ulisse şi Don Quijote”, Octavian Paler în „Don Quijote în est” sau Lucian Valea în „Întoarcerea lui Don Quijote”!

Dar cercetarea nu cuprinde doar aria literară ci şi pe cea cinematografică unde autoarea valorifică din plin roadele unei burse de documentare la Filmoteca Naţională din Madrid, urmată de susţinerea lucrării de masterat intitulată „Adaptări cinematografice ale romanului Don Quijote”, cercetare datorită căreia a putut configura diferitele abordări contemporane ale acestei figuri mitice în cea de-a şaptea artă. Atingând şi domeniul teatrului, Andreea Olaru Cervatiuc citează un exemplu de notorietate la noi şi de mare semnificaţie, şi anume spectacolul Don Quijote montat la Teatrul Naţional din Bucureşti de către Dan Puric care reprezintă „un punct de vârf în această panoramă internaţională” (apud Lucia Olaru Nenati).

Analizând în profunzime structura celebrului roman, autoarea decodează mai multe straturi ale raporturilor sale cu mitul, nu în ultimul rând o atitudine de „răsturnare”, parodiere şi ironizare a structurilor revolute, prin asta manifestând o conduită ce preconizează modernitatea: „Aşadar fiind pe de o parte o sinteză a marilor mituri şi teme antice şi medievale, Don Quijote este, pe de altă parte şi o reconstruire a lor modernă, o retransmitere fortificată a valorilor universale pe care eroul le reconfirmă şi le dăruieşte umanităţii, potenţate pentru viitor”. Şi încă ceva, deosebit de interesant şi subtil observat: „Iar atitudinea sa de reanalizare, chiar demitizare şi desacralizare ironică, parodică, umoristică a atâtor teme celebre mai produce încă o consecinţă, aceea de a construi o modalitate precursoare a unei întregi epoci care va cultiva sau va studia cu precădere ironia, desacralizarea, demitizarea ca modus vivendi”. La acest punct autoarea invocă o serie de nume de notorietate precum: Søren Kierkegaard, Vladimir Jankelevith, Henri Bergson, Wayne Booth, Rene Bourgeois, Emil Cioran, Robert Escarpit, Linda Hutcheon, I.A.K. Thompson, Gilles Deleuze etc., care au acordat o atenţie majoră abordărilor ironice, parodice s.a. „drept care, spune autoarea, poate nu e nepotrivit a-l considera pe Cervantes drept precursor şi al acestor tendinţe moderne şi postmoderne.”

Autoarea acestei cărţi a abordat o multitudine de exemple şi argumente pentru a demonstra faptul că Don Quijote a devenit de multă vreme el însuşi unul dintre miturile esenţiale ale omenirii. Dar iată formularea acestei aserţiuni în paginile acestei cărţi de referinţă în domeniul cervantologiei: „Adunând în substanţa sa simbolurile marilor mituri şi sinteza axiologică a valorilor primordiale – epurate dar şi consolidate prin creuzetul râsului – ale lumii de până la el şi devenind el însuşi mit, Don Quijote devine o punte ce se arcuieşte între epocile umanităţii legând trecutul de o actualitate fără istov”.

Aceasta carte se înscrie deci într-o serie importantă a culturii universale, aceea dedicată marelui univers cervantin, constituindu-se într-o meritorie contribuţie românească la îmbogăţirea acestuia cu o lucrare de profunzime şi substanţă şi, nu în ultimul rând, de o mare limpezime a ideilor, aşa precum relevă profesorul Andrei Ionescu în susţinerea sa: „Cartea doamnei Andreea Olaru Cervatiuc ne îndeamnă irezistibil, cu forţa inteligenţei ce merge drept la ţintă, să ne îmbogăţim necontenit prin implicarea în dezbaterea miturilor lumii, care ne înlesneşte totodată descoperirea propriei noastre dimensiuni mitice”.

————————————————–

* Andreea Olaru Cervatiuc,Don Quijote punte între mituri, Mituri antice şi medievale în Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha, Prefaţă de Andrei Ionescu, Editura Floare albastră, 2006, Bucureşti.

Leon ISTRATE

august 2012