Constantin Brâncuşi

Constantin Brâncuşi

Autor: Mihaela Dordea

„Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă. Şi când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini” (Constantin Brâncuşi)

Mereu în căutarea absolutului, mereu pe urma înţelesurilor ascunse, artistul asudă încercând să arate lumii că dincolo de ceea ce se vede mai există ceva. Acel ceva pe care, până la urmă îl simţi, îl intuieşti. Artistul dă uneori de „esenţa lucrurilor” şi o scoate la suprafaţă. Unii o găsesc în cuvânt, alţii în sunet, unii în culoare sau lemn, ori piatră.

Artistul, creatorul, se naşte cu dorinţa de a atinge absolutul. O poartă cu el prin lume şi pleacă lăsând în urmă nemurirea sa. Rămâne însă întrebarea: oare a găsit ce a căutat? Răspunsul nu îl poate da decât cel ce înţelege sufletul artistului pus în opera sa. Suferinţa artistului, lacrima de sudoare şi sânge care se păstrează etern impregnată în creaţia sa.

Foto.Muza Adormita

Nu de mult, pentru că timpul trece iute, la Hobiţa, pe plaiuri gorjene, se năştea al cincilea copil al lui Nicolae şi al Mariei Brâncuşi. Băiatul a primit numele Constantin. Nume de împărat. Era în 19 februarie 1876. Copil sărac, îşi face ucenicia prin ateliere de boiangerie, prăvălii şi birturi. Dar în tot acest timp, copilul a creat. Sculpta in lemn, orna diferite obiecte casnice. Îmbătat, unii ar spune influenţat, de simplitatea, de frumuseţea simplă a naturii, a tradiţiilor de la ţară, Constantin Brâncuşi a fixat-o în întreaga sa operă de mai târziu. Pleacă des de acasă, este adus înapoi, dar la 12 ani îşi ia viaţa în propriile mâini plecând la Slatina. Şi chiar dacă a lucrat ca băiat de prăvălie, vânzător, între 1894 şi 1898 îşi continuă studiile şi devine bursier la secţia de sculptură în lemn. În 1897, în timpul vacanţei pleacă la Viena unde lucrează la finisare artistică într-o fabrică de mobilă şi de unde revine cu un certificat de capacitate. Făcuse deja modelajul bustului lui Gheorghe Chiţu, fondatorul şcolii. Apoi, după Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, se înscrie la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti.

Până în 1904 când pleacă la Munchen la studii, unde stă şase luni şi porneşte apoi pe jos prin Bavaria spre  Paris, este remarcat ca sculptor în ţară. Fascinat de Rodin, ajunge să lucreze ca practician în atelierul acestuia. Nu rămâne decât două luni. “Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres”– (Nimic nu creşte în umbra marilor copaci) – spunea el vorbind despre plecarea sa de la celebrul sculptor francez.

Spirit independent, artistul rămâne să lucreze singur în atelierul său, vizitat rar de prieteni, pentru că Brâncuşi era un singuratic. Un uriaş singuratic. Nu vorbea mult, dar când o făcea totul se transforma. Nimic nu mai era ca înainte. Brâncuşi devenea un zeu. El era CREATORUL!

Cunoscut şi recunoscut în întreaga lume prin lucrările sale speciale, nu prin obiectul în sine ci prin stil, prin idee, prin esenţa care se simte, prin mesajul pe care îl percepe oricine vrea să înţeleagă că tot ceea ce a creat Brâncuşi are o sămânţă divină. Lucrările sale sunt o combinaţie dintre ceea ce a fost şi ceea ce vine din viitor. Lucrările lui Brâncuşi te asigură că universul poate fi atins. Că tăcerea vorbeşte, că omul poate surprinde tainele ancestrale. Şi apoi zborul, acele forme care te poartă cu gândul către acel ceva pe care artistul îl ştie, îl caută şi îi dă o formă.

Constantin Brâncuşi. Un artist uriaş, un geniu creator care a purtat frumosul pe care l-a trăit la ţară, în mijlocul naturii şi oamenilor simpli. Simplu a vrut să rămână şi el. Dar nu era. Poate că va mai trece un secol, ori două, dar sufletul mare şi greu al CREATORULUI, nu va fi simplu de descifrat. Mister şi geniu. Acesta e Brâncuşi.