Idila si Revolutie – Alan Elsner: Romance Language

Idila si Revolutie – Alan Elsner:  Romance Language –

Autor: Silvia Jinga (Michigan, USA)

Romanul lui Alan Elsner publicat la New Orleans in anul acesta ne ofera nu doar acuratetea cunoasterii universului romanesc, dar si bucuria  unei naratiuni care ne convinge prin autenticitate, sensibilitate si profunzimea introspectiilor.  Fictiunea lui Alan Elsner nu este o scriere de circumstanta prilejuita de o sedere a sa in Romania ca professor de jurnalistica la Universitatea din Bucuresti in anul 2007, ci o incercare serioasa de cuprindere, intr-o poveste de dragoste imaginata, a unor impresii adanci, asupra unui mediu pe care l-a cunoscut direct sau indirect, din relatarile studentilor sai.  Lectura cartii e cu atat mai pasionanta cu cat ne privim in oglinda pe care un scriitor strain, dornic de cunoastere o indreapta spre esenta conflictuala a societatii romanesti in lunile premergatoare Revolutiei din 1989 si in perioada tranzitiei prelungite, post revolutionare..

Cartea are in centrul ei o idila intre jurnalista americana Elizabeth Graham si poetul, eseistul roman, Stefan Petrescu, aflat in arest la domiciliu la inceputul anului 1989, cand demareaza intreaga lor istorie.  Autorul incearca sa motiveze cat se poate de convingator calatoria lui Elizabeth in Romania si sentimentele celor doi protagonisti. Cu toate acestea debutul acestei relatii are o doza de artificialitae, care pe parcursul naratiunii se estompeaza, lasand locul verosimilitatii. Ea, avand o casatorie de fatada este tentata sa isi reia colaborarea la magazinul “The Brahmin” editat de Ralph Eskew, nasul Petrei, fiica lui Elizabeth si a lui Stefan. Ca sa scape macar pentru o vreme de sotul ei american, un scriitor veleitar, ca sa retraiasca bucuria socului realitatii,  a scrisului si, de asemenea, ca sa-l cunoasca pe Stefan Petrescu, a carui fotografie, poezie si biografie au impresionat-o, Elizabeth se arunca intr-o aventura totala, intelegand prin aceasta intreaga ei experienta in Romania dinainte de caderea lui Ceausescu si din timpul Revolutiei, incepand din martie 1989.

Idealismul jurnalistei este intrecut doar de cel al poetului disident pe care-l intalneste la capatul drumului ei undeva pe Calea Plevenei, intr-un apartament friguros, cum altcumva, caci doar eram pe vremea fervorii ceausiste de achitare a datoriilor tarii. Un functionar de la ambasada americana, Clint Aldrich ii spune lui Elizabeth o gluma despre defilarea de 1 Mai in care Ceusescu era interesat “to see how many people survive the winter” – ca sa vada cati oameni au supravietuit iernii, trad. ns (p. 74). Reconstituirea cadrului auster al vietii romanilor in anul premergator schimbarii este realizata cu meticulozitate si dramatism.  Autorul foloseste cateva fapte semnificative, usor de recunoscut de cei care le-au trait, inspirate din realitatea acelor ani, cum ar fi: frigul din case, cozile pentru procurarea alimentelor, criza de hartie igienica,  pretuirea de care se bucurau tigarile Kent care puteau deschide orice usa, limbajul de lemn al oficialilor, teroarea generalizata, epuizarea oamenilor, suspiciunea epidemica, birocratia despotica a regimului, supravegherea drastica a relatiei cu strainii, coruptia. O centralista de la un hotel timisorean incearca sa obtina ceva dolari de la Elizabeth, in schimbul promptitudinii legaturii telefonice cu America.

Impresia jurnalistei americane despre populatie este de totala infrangere: “They hardly talk in public. It’s a nation of whisperers”. – Abia vorbesc in public. Este o natiune care vorbeste in soapta – trad. ns. (p.63). Observatia ei se completeaza cu cea a lui Clint Aldrich, ofiterul de presa de la Ambasada Americana din Bucuresti, care vedea Romania de atunci ca fiind “a land of wild rumors and gossip because nobody trusts anything the government says”. – un pamant de zvonuri ciudate si barfe pentru ca nimeni nu crede nimic din spusele guvernului – trad. ns. (p.73). Aeroportul Otopeni pare a fi simbolul viu al ingenuncherii natiei  de catre vigilenta  “organelor” din faimoasa Securitate. Elizabeth ii transmite lui Ralph Eskew impresiile ei despre atmosfera apasatoare la debarcarea  la Otopeni:”As soon as you get off the plane is swarming with police and militiamen. They herd you around like prisoners of war and you have to fill out a dozen of different forms before they allow you to leave.” – Indata ce cobori din avion roieste de politie si militieni. Te mana in jur ca pe prizonierii de razboi si trebuie sa completezi o duzina de felurite forme inainte sa te lase sa pleci – trad. ns. (p.63). Cat despre capitala “the streets were almost empty and totally dark”. – strazile erau aproape goale si intunecate- trad. ns.(p.63).

 Ralph Eskew, redactorul magazinului “The Brahmin” isi aminteste dimpotriva despre o epoca mai frumoasa, cea dinainte de al doilea razboi mondial cand Bucurestiul era cunoscut ca “little Paris”, avand “elegant mansions, lovely architecture”. – vile elegante, arhitectura placuta – trad. ns.(p.63).

Nici Timisoara nu arata mai primitoare. Cenusiul vietii predomina. Singura pata de culoare pe intregul aspect mohorat o puneau afisele despre “Geniul Carpatin”, noteaza Elizabeth in relatarea ei. Ea insasi este subiectul unui act brutal din partea a doi securitsti “afumati”, care, dupa ce o urmaresc iesind dintr-o biserica, ii cer aparatul de fotografiat ca sa-i distruga filmul. Practica era comuna pe vremea aceea, o stim cu totii.  In vreme ce romanii traiau intr-o mizerie generalizata, aflam ca ambasadorul roman la Londra avea printre altele misiunea de a expedia saptamanal “dog food” pentru Corbu, cainele familiei prezidentiale. In aceeasi ordine de idei trebuie mentionate intrevederile lui Elizabeth cu unii oficiali romani, dintre care cea cu ministrul Comertului, Dl Daescu e excelent creionata, amintindu-ne de satira marelui Caragiale. La intrebarea caustica a lui Elizabeth, privind subnutritia populatiei si dificultatile procurarii hranei, ministrul cu un teribil aer de ciocoi explica infometarea tarii prin mentalitatea taraneasca a romanilor  pusi pe stocare de alimente: “These people, they hoard food, they are all hoarders, even though hoarding is socially irresponsible and should be stamped out. I suppose if you went to their homes, you would find each have five or six chickens hidden away in their freezers.”  – Acesti oameni stocheaza hrana, sunt cu totii niste agonisitori, desi acumularea este social iresponsabila si trebuie distrusa. Cred ca daca i-ai cauta pe acasa, ai putea gasi la fiecare cinci, sase pui ascunsi in frigidere – trad. ns. (p.78) Dar jurnalista il stramtoreaza cu intrebarile: “How do they run the freezers when the electricity goes off every night? – cum de le functioneaza frigiderele cand electricitatea e luata in fiecare noapte? – trad. ns.” Conversatia lor e memorabila, aducandu-ne in fata ochilor suferinta vie a acelor ani. Diversiunea cu stocarea alimentelor ni s-a fluturat pe la televizor in zadar ca sa calmeze spiritele nemultumite. Personajul ministerial e grotesc si pe deplin reprezentativ pentru nepasarea aroganta, sfidarea criminala a populatiei de catre aparatul de partid.

Prin intermediul personajelor sale autorul pune in discutie pasivitatea romanilor fata de tiranicul regim. Clint Aldrich ii da lui Elizabeth exemplul Poloniei si Cehoslovaciei, avand o disidenta organizata in comparatie cu Romania. In aceasta dezbatere auzim o multitudine de pareri, fara ca opinia unuia sau altuia dintre  personaje sa ne fie oferita drept concluzie ultima. Clint, Pringle, Elizabeth toti acesti jurnalisti straini care asista si scriu despre prabusirea comunismului in Germania de Est, Ungaria, Polonia, Tarile Baltice se indoiesc in lunile tensionate dinaintea lui decembrie 1989 ca romanii se vor ridica pentru libertate. Scepticismul lor este mereu exprimat. “Nothing is going to happen in Romania”, zice englezul Pringle, trimitandu-ne  la  comentariul cel putina condescendent ca “mamaliga nu explodeaza”, care circula in lunile premergatoare Revolutiei.

Autorul este de partea lui Stefan, incercand sa ne spuna ca samanta dorului de libertate nu pierise dintre romani.  Doar Stefan Petrescu, poetul arestat la domiciliu si apoi exportat in Roma ca fiind incomod regimului, doar el, Poetul are credinta ca poporul lui va reactiona cand va veni momentul favorabil  Alan Elsner reactualizeaza  in figura lui Stefan mitul romantic al creatorului, care trebuie sa fie martorul si purtatorul de cuvant al celor carora opera lui se adreseaza. In dialogul dramatic de la Positano dintre Elizabeth si Stefan parca il auzim pe mesianicul Goga. . Sa reamintim ca O. Goga numea scriitorii “faclii pe culmi” in momentele de rascruce ale unui neam. Personajul lui Elsner afirma cam acelasi lucru: “When the hour strikes, my country will need voices, leaders, people with credibility, with integrity. Exiles and émigrés do not have that credibility because they fled to a better, more comfortable life leaving the rest behind. <…> But I do have the ear of the people. I have earned their trust.” – Cand vine ceasul, tara mea are nevoie de voci, conducatori, personae credibile, integre. Exilatii si emigrantii nu au aceasta credibilitate pentru ca ei au plecat pentru o viata mai buna, mai comfortabila, lasand restul in urma.  Dar eu  ii aud pe oameni. Le-am cucerit increderea. – trad. ns. (p. 177) Stefan are credinta ca romanii vor fi capabili sa se scuture de tiranie: “I do feel in my heart and in my bones that a big change is sweeping Europe and Romania must be part of it … If that is so, I must be in Romania.” – Simt in inima si oasele mele ca o mare schimbare matura prin Europa si Romania trebuie sa fie o parte a ei.- trad. ns. p.177) Ca orice poet romantic el se simte chemat sa fie “trambita de alarma”, cum ar fi spus Goga sau dupa Cosbuc “suflet in sufletul neamului”. “I told myself, someone has to stay to bear witness. If all poets and the writers and the philosophers leave, who will be left to tell the truth?” (p.145) – Mi-am spus ca cineva trebuie sa stea pentru marturie. Daca toti poetii si scriitorii si filosofii pleaca, cine va ramane sa spuna adevarul – trad. ns.  A rosti adevarul, iata misiunea sacra a artistului, indifferent cine ar fi el.

Elizabeth vrea sa-l fixeze langa ea ca sa-si salveze dragostea. Barbatul desi cu inima sfasiata de dragoste are puterea sa vada mai generos, necesitatea luptei pentru marele ideal al liberatii unui popor pentru care merita sa-ti dai viata. Pastrand proportiile comparatiei, sa observam ca personajul creat de  Elsner are gesticulatia unor spirite romantice ca Byron si Shelly. Judecata lui Elsner asupra rolului personalitatii in istorie mi se pare de bun simt, incluzand prin contrast parerea asupra emigratiei, care oricat ne-ar deranja, este de asemenea adevarata.  Cei care au parasit corabia nu pot fi niciodata la fel de convingatori ca aceia care au ramas sa sufere si sa lupte. Suferinta pentru o cauza nu se poate plati in nici o moneda oricat de valoroasa ar fi ea.

Filonul romantic atinge de asemenea  iubirea imaginata intre jurnalista care incearca sa se smulga de sub presiunea cliseelor unei societati de consum si un poet  care se opune inrobirii fiintei intr-o societate totalitara. Flacara spiritului este cea care ii uneste pe Elizabeth si Stefan si  prin aceasta romancierul se distanteaza ironic de modelul comercial al dragostei intr-o lume dominata de vizual Autorul sesizeaza conflictul etern intre sentiment si datorie, terestru si celest. Este doar ca aceste contraste dialectice obsedante pentru romantici sunt transpuse in contemporaneitate. Elizabeth il implora in Italia sa ramana cu ea,  precum Catalina il implora pe Luceafar. Deosebirea consta in faptul ca Luceafarul eminescian nu primeste dezlegarea Creatorului, iar Stefan nu primeste dezlegarea de la constiinta sa: “All this is most tempting. But then I think that I owe it to myself and to my fellow citizens to remain. I’m afraid that if I leave, my conscience will never rest easy” (p.146). – Totul [in Italia] este foarte tentant. Dar in acelasi timp ma gandesc ca imi datorez mie si concetatenilor mei sa raman [in tara]. Mi-e teama ca daca plec, constiinta mea nu-si va gasi linistea niciodata – trad. ns.          Trimiterile lui Alan Elsner la Eminescu sunt constante pe tot parcursul romanului.  Autorul nu ramane la nivelul simplului citat, ci ii preia sensul si il dezvolta in structura cartii sale.

 Romanul incepe cu citat din Eminescu  Sonet I : “Si tu citesti scrisori din roase plicuri”, in traducere engleza. Ceea ce urmeaza este o constructie epistolara a romanului, doar ca scrisorile personajelor sunt adaptate la tehnica de azi, fiind expediate via e-mail. Cand Petra e insotita de Angela la cursul profesorului universtitar Stefan Petrescu afla de la prietena ei romanca despre iubirea interzisa dintre Eminescu si Veronica Micle.  Aluzia la aceasta iubire ne intareste inca mai mult ideea filonului romantic al cartii. Dorind sa opuna presiunii mercantile a societatii de consum idealismul unui sentiment etern uman ca iubirea si pentru a recupera profunzimea lui, autorul foloseste atat referintele literare: Eminescu, Shakespeare cat si proiectarea pasiunii erotice pe fundalul mortii.  Perechea Eros – Thanatos este un mit vechi ca si literatura: sa amintim doar de Tristan si Isolda, Romeo si Julieta etc. Sensul efemer a tot ce e omenesc  intra in conflict cu aspiratia spre absolut a omului implicata de sentimentul iubirii.  Referirea la moarte nu ramane doar la nivelul literaturii, ci devine palpabila in luptele de strada din Bucuresti de dupa 20 decembrie, in scenele cu raniti, impuscaturi, panica si disperare de pe strazile Bucurestiului descrise de Elizabeth in reportajele ei, si in sfarsit in chiar situatia limita in care cei doi indragostiti sunt pusi cand sunt ei insisi impuscati, din fericire nu mortal si apoi transporati la spital. Se vor desparti pentru aproape o viata:  Elizabeth intorcandu-se in America, dupa ce a fost tratata in Germania, Stefan, ramanand in Romania dupa ce si-a pierdut un ochi.  Elizabeth va naste o fetita pe care o va boteza Petra, cinstind numele tatalui ei.  Nasterea pruncului din dragoste e sfanta si simbolica pentru lumea mai buna care ar fi trebuit sa se nasca in Romania dupa moartea celor o mie de tineri care au strigat la Revolutie in cutremuratoarea si azi exaltare:”VOM MURI, DAR VOM FI LIBERI”. Acest lucru sublim nu trebuie uitat, in ciuda morcirlei realitatii politice din Romania post-revolutionara.  De altfel Elizabeth da glas diziluziei ei cauzata de confiscarea Revolutiei de catre esalonul doi al dictatorului si distorsionarea elanului popular:”It was almost unbearable to think that the glorious revolution that had almost taken our lives was nothing but a sham. After that, I wanted nothing more to do with Romania” – este aproape insuportabil sa te gandesti ca glorioasa revolutie care ne-a  costat aproape viata n-a fost nimic altceva decat rusine.  Dupa asta, n-am mai dorit sa am de-a face cu Romania – trad. ns. (p.257).

Meritul romancierului american  este de a fi extras din viata politica a Romaniei anului 1989 ceea ce a fost extraordinar, nobil in setea de libertate a unui popor oprimat care nu a avut parte de o Revolutie de catifea, ci a platit cu sange scump aspiratia sa.  Tragismul acelor zile l-a fixat in intensitatea unei iubiri care sa exprime dimensiunea eternitatii la nivel individual si colectiv.

Meditatia asupra eternitatii si a cailor de a accede la ea traverseaza cartea ca un halou al povestii de dragoste.  Analizand sonetele lui Shakespeare cand Petra participa la cursurile de la Universitatea bucuresteana, Stefan insista asupra temei ars longa, vita brevis, de asemenea de circulatie in literatura europeana de la poetii latini pana la Pirandello.  Faptul de viata perisabil fixat in arta este invesnicit.  Exista o tema a romanului in roman si a artistului care se desfasoara in aceasta carte simultan cu planul autentic al realitatii traite. La Positano in Italia, cand Stefan se desprinde din mrejele dragostei pentru a se intoarce acasa la cei care sufereau, simte nevoia de a eterniza frumusetea dureroasa a clipei intr-un sonet dedicat Elisabetei. Intentia e marturisita: “Perhaps, like Shakespeare, I could make this moment/seem eternal” – Probabil ca Shakespeare, as putea face acest moment sa para vesnic – (p. 180).

In ciuda  deziluziei teribile a lui Elizabeth dupa mineriadele pe care le aminteste succint si a dorintei ei de a nu mai avea de-a face cu Romania, viata o obliga sa revina in Romania pentru ca Petra, fiica ei pleaca in cautarea tatalui in toamna anului 2007.  Aceasta ii prilejuieste scriitorului zugravirea unui nou plan al realitatii romanesti, in mediul universitar, juvenil la aproape doua decenii de la Revolutie.  Starea de spirit acum mai pozitiva se combina cu relevarea unor frumuseti turistice in capitala, la Sibiu, Sinaia etc. Tema marii iubiri este secondata chiar de la inceput de explorarea schimbarilor din societatea romaneasca de dupa Revolutie, dintre care castigul cel mai mare pare a fi iesirea Romaniei din izolarea comunista, deschiderea ei prin generatia tanara spre lumea larga. Acest lucru vrea sa exprime drumul Petrei printre studentii bucuresteni, unii seriosi, dornici de a face arta, ca Mihai altii cinici, dar in fond generosi, precum Angela, intruchipand jemanfisismul de ultima ora or how to be cool in limbajul de aici.  Prin Petra si Mihai, dedicatul student la Conservator, ni se sugereaza in contrapunct o noua poveste de dragoste, avand cu totul alte nuante decat cea lui Elizabeth si Stefan. Suntem intr-un nou plan temporal, aproape douzeci de ani mai tarziu.  Povestea Petrei nu este lipsita de tribulatiile si nelinistile sentimentului, dar poarta amprenta generatiei civilizatiei digitale:  grabite, pragmatice, neconventionale.  Sfarsitul cartii tipic american cu happy end: marii indragostiti se regasesc, chiar daca aproape de varsta a treia pare cam aranjat, dar scenele sunt bine scrise, incat pot stoarce uneori lacrimi.

Romanul  se compune in fata ochilor nostri printr-o continua alternare de planuri intre 1989 si 2007, intre Massachussetts si Romania, trecandu-se mereu de la  povestea vietii ei redactate de Elizabeth la povestea Petrei narata cand de autor la persoana a treia cand de personajul insusi la persoana intai. Intre cele doua personaje feminine se aude in rastimpuri vocea lui Stefan care apare intr-un crescendo spre final.

Titlul romanului se bazeaza pe jocul semantic intre “romance”, desemnand caracterul romanic al limbii romane si sensul de istorie de dragoste (romance in engleza). 

Romance Language  este o carte care incita la lectura prin adevarul despre totalitarismul romanesc, prin verosimilitatea personajelor si situatiilor in cea mai mare parte, comunicandu-ne despre viata Romaniei din trecutul apropiat mult mai mult decat Supleantul lui Petru Popescu.