Emilian Marcu

Emilian Marcu

Autor: Ion Toderita

Poet moldovean – pur – sange. Născut la 28 septembrie 1950, Jeleşteni, Iaşi membru  al Uniunii Scriitorilor din România. Neconvertit la “postmodernism”. Clasic admirabil, într-un timp al cruciadelor literare, în ţara cuvântului nemernic nimicit est – etic.

          “Eminescu este cetăţean de onoare a universului” crede domnia sa, Emilian Marcu. La fel, despre limba românească, vorbeşte, ne învaţă:

“Doamna noastră limba românească, peste munţi şi peste râuri crească!” Simplu. Sincer. Ingénuă si revelatoare sintagmă a existenţei noastre filologice. Azi e 10 noiembrie. Azi a murit Arthur Rimband, în 1891, şi noi, din cât a fost el, puţin. Cu excepţia lui Emilian Marcu. El scrie, a scris, precum Shakespeare, Petrarca, Rimbaud, scrie sonet. Pentru a nu-i uita. Pentru a “neuita” amintirea lor. “Geniul este  recuperarea, la cerere, a copilăriei!”, spune Arthur Rimbaud. Asta spune şi Emilian Marcu, poetul nostru moldav, ca şi Eminescu Mihai, prietenul lui şi al nostrum, nemuritor în sonetele lui. Doamne, azi s-a nascut Martin Luther , tot la un 10 noiembrie, în 1483. “Fiecare om trebuie să facă două lucruri: să creadă, singur şi să moară, singur”, spune, ne îndeamna el, în “trebuinţe existenţiale”.

          Marcu Emilian este, în poezia sa, reflexia acestor adevaruri; “umbre clasice”, ce s-ar cuveni să sfinţească  “spiritual modern” al “conchistadorilor timpului prezent”.

          Sonetele sale, peste 200 ca număr, au fost prinse, din inima lui fugind, în două carţi: Mormânt  în metaforă  şi    Privilegiul giulgiului ( de sonete şi de  “taina între gânduri”).

          Temele “metaforice” sunt: iubirea neîmplinita, bivalenţa suferinţei în dragoste, platonismul a-mitologic, unitatea dintre teluric şi astral, vegetativ şi cosmic, real şi imaginar, în noi forme lirice, străbătute de fiorul iubirii poetului cu paşi etnici,  “ iubitori de nunţi nupţiale cupidonice”. Astralul, ţinut al “urselor” rotite în spiralele timpilor siderali sub “pleoapele lactee” omeneşti. Temele, reunite, converg  spre un dulce leagan eminescian, al convieţuirii eu-lui poetic – Marcu Emilian, într-o limbă literară dulce grăitoare de iubiri latente, succedaneu  al iubirii “ cătăliniene”, “hyperionice’, în conflict pentru o “Cătălină” nepăsătoare la nemuriri temerare în eternitate, cele fără “accidentul erotic al creatiei”.

          Filiaţiile (nu dramele şi istoria, evoluţia lor în timp, ca la Shakespeare), filiaţiile, (ca legatură între om şi natura, între simţuri  – simţăminte şi judecăţi – raţiuni) filiaţiile iubirilor Emilian Marcu, nu filogenia iubirii lui, sunt specifice acestor sonete: o ontogeneză a iubirii  ca sentiment supreme al “fiinţei  într-o  viaţa ca o lipsa “ (un manqué) sau o pasiune inutilă (no value passion) faţă de ne – apostazierea clasicului romantic, mereu prin renasterea spiritului romantic, între aspiratie şi devenire. Într-un proces de dezvoltare (ontogenetic) a psihicului erou, a  conştiinţelor individuale a-personale; eu, tu, în edificiul iubirii absolute. Din forme senzoriale “asuprite” de percepţia frumosului natural, spre formele “ înalt purificatoare” ale perceptiei  senzuale,  a cotropirii judecaţilor imperiale  pentru o (im)posibilă şi mereu vicleană credinţă  în omul iubit. 

          Chiar şi neiubirea  are deznodământ luminos, la Emilian Marcu, în sonetele lui “afrodiziace”; rugăciuni – recensământ al conştiinţelor iubirii oricui.

          Emilian Marcu  proliferează sonetul în noi forme: cu 14/13 silabe în versuri consecutive, cu trei catrene şi un distih. Ca-ntr-o  filozofie (matematică), a lui “trei de patru contra lui unu de doi”,  a “imparităţii” contra “parităţii”. Şi a unei “de alt fel” sonorizări  a spaţiului chan – sonetist medieval. Uneori wagnerian, de foarte multe ori,  între Clyderman şi Vivaldy. Între anotimpurile şi gondolele timpului efemerid, cu rădăcini în sideral, după cum aspiră Emilian Marcu în “linia dreaptă şi nedreaptă a ireversibilităţilor iubirilor lui”.

          Ca atmosferă lirică , deci,  poetul, scriitor de poezie metodic vibrată, aclamă spaţiul eminescian.

          Totuşi, în plasma conceptuală a evanghelismului său liric, naturalul se aşează în sapiental ca o amintire a crucificarii, răstignirii iubirii, prin iubire, în Duh, făuritor de Fiu al iubirii. Păcatul (de a iubi) si păcătosul (iubitor) se află în raţional. Sfinţirea, evanghelizarea , în scufundare, în amurgul ispitei luminii, văzului  iubitei, în fântâna cotropirii trupurilor, în spirala uitării despletită în om,  pentru o îmbraţişare viitoare –  a morţii la pândă. Lucid, deci, ca-n sonetul shakesperian 130 ( din cele 154 scrise de marele William) ori ca-n sonetul 116 a aceluiaş scriitor în  care iubirea este “pură şi statornică”, dar perisabilă – la Emilian Marcu, printr-o “moarte în metafore”.

          Ceea ce este important (stilistic)  în poezia sonet citită cu interes de mine, azi, este măiestria reformei sonetului clasic.

          Versul 9, esenţial pentru întărirea, întoarcerea, revigorarea temei lirice iniţiate de scriitorul sonetului, aşează, la Emilian Marcu , fiinţa iubită ca pe o nouă provocare a eroticului, ca pe o nouă înfruntare a sublimului apoteotic.

          El, versul 9, sună  astfel:

“Tu treci imperiala ca lebăda pe undă “ (S. În rănile ceţoase…)

„Iar turnurile-n undă sunt mai tremurătoare” (S. Palate reci ca gheaţa săruturilor moarte), cu distih final:

„Şi luna-n guvernare şi reci şi triste clipe / De pescaruşi e dusă pe lungile aripe.”

„Dar cât de lungă-i noaptea şi necuprinsă-n toate” (S. Cămaşa mea de nuntă…) cu distih final: „Şi-n nunta de ivoriu străluminând din noapte / Cămaşa mea de mire în lungi fâşii mă-mparte.”

          Tot în această reformă, Emilian Marcu, „supune sonetul la „rondel” şi „glosificare”, ca experiment a unui liber arbitru artistic, cel mereu neascultator de paradigme stilistice. De exemplu, în sonetul intitulat „Rănile ceţoase ca mugurii din floare”, (sonet de început, din volumul „Mormânt în metaforă”) primele două versuri se repetă, nu pe locul 5, 6, ci pe locurile 13, 14, cvasi-identic. Constant, invariant tematic, rămane primul vers: „În rănile ceţoase ca mugurii de floare”, pe locul 1,13 şi, sortit distinctiei, variabilizării, versul de pe locul 2: „ne privim de parcă ne-am duce la razboi”, ce devine pe locul 14: „ne privim de parcă suntem doar reci, chenare”.

          La fel, (poate fi dat exemplul) sonetele – rondel: Mângâi  cu tremur de uitate raze, S-aprinde iar tăcerea în geamuri opaline, Nu-nsangerata clipă mă sperie anume, În câte vânturi oare  mi-e umbra în surpare, etc.

          Retehnologizarea aranjamentului versificator  are ca scop (la Emilian Marcu) pluralizarea ori singularizarea, optimizarea şi însingurarea unor spaţii – neant în diviziune, înaintea  scufundării fiinţelor „eu , tu” în neant (ne)divizat.

          Tresăririle iubirii ca şi seismele ei adânci, reverberează astfel în „phantasma iubirii”; rugaciune la temelia zidirii lumii din păcat şi veşnic început al „citaniei” de moarte, sub clopotul elongat în conştiinţă de sinele eretic.

          Este larg deschisă paleta alegoriei metaforice, până la rangul construcţiei aleatoare ” – din titlurile cuprinsului – de noi rondele „, catrene, unităţi – fragment de viitor sonet. Iată catrenul rezultat din împreunarea titlurilor sonetelor cu (in cuprins) numerele 114,115, 116, 117:

114 „ Te-am regăsit iubito prin mii de veacuri moarte

115 „ Pe mări fără de nume în nopţile stelare

116 „ Cât adevăr ascunde  tăcerea dintre valuri

117 „ Ce tragică lumina se surpă-n calendare”

Repetiţia temelor iubirii, aparent uniformă şi omogenă, în jurul aceluiaşi simbol ( magic ori mistic, fizic ori metafizic) susţine „delirul şi veghea”, până în expectaţie de sine.

Prin componentele infinitezimale zoomorfe ale unor „ fiinţe- panaceu” purtătoare de taumaturgii şi enigme, de noi fizionomii si filiaţii. Totul în metafore rare:

Fluturii şi timpul: „Cad fluturii pe rană” (vindecatori) (S.91) „Armate mari de fluturi s-or  îneca-n vitralii” (soluţie a uitarii, S.87) „Amurgurile toamnei ning în perdele fluturi” (S.85, remediu al timpului irosit).

Frunza şi gravitaţia : Astralul şi teluricul, sunt redate în metaforele: “o frunză în cădere e-a noastră disperare”.  „Cohorte  reci de frunze pe umeri iar coboară”. „Nu-n biblii reci de frunze în cadere.” „Caderea unei frunze ne va-ngropa-n mistere.”

Lumina şi iluminarea:  „Pe-aprinse palisade te zdrenţuie lumina” (frumoasa trecere in … umbra mortii) „Lumina sub pleoape se subtie” (absorbtia neantului de fiinta) „Câtă lumina –ncape în teaca unei săbii” (şansă a luminii de a nu fi sabie) „Induioşat ca orbu  de lumină” (aspiratie imposibilă, cunoaştere imposibilă, absurdă)

Clipa si perisabilitatea ei: „Când caut clipa-n  ornice de vară …”

Spre sfarşitul lucrarii „Mormânt în metaforă”, sonatele lui Emilian Marcu, prin „versul nouă” (una volta), de întoarcere, reia tema, ideea de început iar distihul întăreşte „Catrenul trei” din nou „rondelic”, apăsând imaginea cheie în simbolurile ei, răsucind  arhitectura ideatică în antisimetriile sintezei risipirilor în cuvant livresc. Vezi sonetele:

Uitate Helesponturi ne-or departa o vreme, Ca umbra frunzei moarte e-a noastră disperare, De-as fi putut, vezi bine, in racla putitoare.

Vă alăturăm exegezei noastre sonetele poetului Marcu Emilian, o parte din infinita lui „întrupare estetică”, spre folosul iubirilor dumneavoastră filologice.

(Trimis spre publicare martie 2010)