Canonul criticii revoluţionariste

 Canonul criticii revoluţionariste

Insemnari din Basarabia

Autor: Nicolae Rusu

             Evoluţia culturală şi spirituală a unui popor nu se produce de la sine, ci în rezultatul unor ciocniri şi conflicte dintre anumite tendinţe de dezvoltare ale spiritului uman, fenomen cunoscut în ştiinţa filosofică, în special sub aspectul ei dialectic, drept negarea negaţiei. Etapele de dezvoltare a literaturii române, demonstrează elocvent cum aşa-zişii păşunişti sau „clasicii” întârziaţi, după George Călinescu citire (Văcăreştii, Costache Conachi, Matei Milo) au fost contrazişi de romantici (Vasile Cârlova, Eliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu), aceştia, la rândul lor, fiind negaţi de reprezentanţii multor curente literare – simbolişti (Ion Minulescu, Elena Farago, Ştefan Petică), avangardişti (Tzara, Urmuz, Ion Vinea), ortodoxişti (N. Crainic, L. Blaga, V. Voiculescu), tradiţionalişti (Zaharia Stancu, Radu Gyr). În ultimă instanţă şi ei au fost eclipsaţi de modernişti (T. Arghezi, G. Topârceanu, A. Cotruş) care, la rândul lor, au fost ironizaţi de cohorta postmoderniştilor în frunte cu M. Cărtărescu.

            În mod firesc, şi pe aceştia îi aşteaptă, inevitabil, aceeaşi soartă, fiindcă pe moşia literară prelucrată de ei, răsar deja cei care urmează să-i conteste. E un tablou al dezvoltării dialectice, în evoluţie, a unei literaturi, el fiind reflectat în pagini de istorie adecvată, cea română cunoscând şi nişte veritabili cronicari. George Călinescu este primul autor care a rămas în analele literaturii cu monumentala sa „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent”, prezentul de atunci, anul 1941, devenind astăzi un trecut destul de îndepărtat şi transformându-se într-un hotar dintre două epoci – interbelică şi postbelică, ultima fiind cunoscută şi ca perioada de dictatură comunistă sau, în plan cultural, cea a realismului socialist. Au mai încercat şi alţi autori să rămână în istoria literaturii cu asemenea opuri, dar puţini au reuşit să facă faţă acestei sarcini de o uriaşă responsabilitate. Printre ei s-au remarcat atât Marian Popa cu „Istoria literaturii române de azi pe mâine”, apărută în două ediţii, la Editura „Semne” din Bucureşti, 2001 şi 2009, cât şi Ion Rotaru cu „O istorie a literaturii române de la origini până în prezent” (Editura „Dacoromână”, Bucureşti, 2006). Recent, se înscrie în acest şir de performanţe şi „Istoria critică a literaturii române”, apărută în 2008 la Editura „Paralela 45” din Piteşti, cele 1526 de pagini fiind semnate de criticul literar Nicolae Manolescu.  Autorul acestei „Istorii…” este cunoscut drept o „personalitate considerată de prim-plan a culturii româneşti din ultimele patru decenii”. Sintagma e preluată din eseul scriitorului Theodor Codreanu „Istoria „canonică” a literaturii române” apărut în volum la Editura „Princeps Edit” din Iaşi în 2009. Cartea nu pretinde a fi una de anvergura celor menţionate, deoarece autorul şi-a pus drept scop doar să comenteze scrierea manolesciană, mărturisind că „este, totodată, o invitaţie la o dezbatere publică privitoare la fundamentele unei istorii canonice a literaturii naţionale”.  Un cititor mai atent la nuanţe ar putea să se întrebe: „De ce „personalitate considerată de prim-plan” şi nu , pur şi simplu, „personalitate de prim-plan?”. Probabil, pentru că există şi o altă părere decât cea care ne vorbeşte despre „o personalitate de prim-plan a culturii româneşti”. E şi acest moment un fapt care demonstrează, în numele evoluţiei culturale şi spirituale ale unui neam, necesitatea luptei contrariilor, a ciocnirii diverselor opinii, a disputelor. Cercetând „Istoria…” lui N. Manolescu prin prisma conştiinţei sfâşiate, fenomen descris anterior cu multă acribie de către Th. Codreanu în volumul său „Basarabia sau drama sfâşierii”, autorul eseului menţionat mărturiseşte că „Istoria (lui N. Manolescu, n.a.) este unul dintre cele mai ciudate produse pe care le-am citit vreodată” (pag.13). De altfel, cu câteva pagini mai înainte Th. Codreanu recunoaşte că „Istoria critică a literaturii române este o reuşită personală a  autorului, talent impresionist incontestabil, cu autoritate profesională, deşi cu o responsabilitate precară faţă de obiect” (p.7). Prin ce e un „produs ciudat” cartea lui Manolescu şi care e „responsabilitatea precară” a autorului faţă de lucrarea sa?

 Ultima obiecţie a lui Th. Codreanu se referă, probabil, şi la neglijenţa autorului în admiterea pe paginile lucrării sale a unor erori ştiinţifice, stilistice, chiar a unor agramatisme. Astfel, sunt scrise greşit  nume de autori, de personaje, titluri de opere şi de reviste, iar în pofida faptului că „limba criticii lui N. Manolescu este, în cele mai bune pagini ale sale, plastică, nuanţată, rămâi nedumerit de frecvenţa unor erori vizând punctuaţia, ortografia, nerespectarea unităţii de scriere etc.(…) Între semnele de punctuaţie, virgula îi joacă numeroase feste, oricât de subiectivă ar putea să fie, adesea, uzanţa ei” (p.127). Cititorul este surprins să găsească în paginile „Istoriei…” manolesciene diverse greşeli, (deşi criticul respectă, în general, ultimele norme ortografice ale Academiei) – „deobicei”, în loc de „de obicei”(p.461), „dealtfel”, în loc de „de altfel” (p.560), „aşează” în loc de „aşază” (p.1134), „gips”, în loc de „ghips”(p.976), „înşeală”, în loc de „înşală” (p.1078), „motto”, în loc de „moto” etc. Scriitorul, criticul literar, dar şi pedagogul de la Huşi Th. Codreanu este pus în situaţia să dăscălească „personalitatea considerată de prim-plan a culturii româneşti”: „În caz că se utilizează forma neasimilată, spre a da un aer livresc scriiturii, atunci aspectul articulat trebuie scris „motto”-ul, ca şi în cazul altor neologisme neasimilate, precum „kitsch”-ul …”(şi nu „kitschul” sau „kitschului” cum este ortografiat de d-l Manolescu la pag.1126). Referitor la „ciudăţenia produsului”, Th. Codreanu îşi expune argumentele pe întinsul a şapte capitole, şase dintre ele având drept subiect central noţiunea canonului. La apariţia „Istoriei…” manolesciene, Th. Codreanu era conştient de faptul că „în prima etapă această carte va stârni reacţii contradictorii, între encomiastică (…) şi demolare, dar mai puţine scrutări critice pe cât posibile obiective” (p.12). Majoritatea celor care au criticat dur volumul au avut drept pretext şi „lista autorilor canonici”, întocmită partizanal de autor, în special în ceea ce-i priveşte pe autorii contemporani. Până şi unii dintre admiratorii săi au rămas dezamăgiţi de această atitudine a lui N. Manolescu faţă de anumiţi autori  contemporani ai literaturii române. Răspunzând la chestionarul revistei „Semn”, n.4 din 2009, „De ce (n-) avem critică?”, V. Gârneţ scrie că „ ne-a lipsit, probabil, şi o literatură robustă, complexă, originală care să stimuleze dezbaterile şi reflecţia critică. Prin cele afirmate mai sus nu fac tabula rasa din literatura basarabeană postbelică şi cu atât mai puţin din cea post ’89 (aşa cum a procedat în mod descalificant, cinic, Nicolae Manolescu în a sa „Istorie…”)”. Atât în Introducerea şi în Postfaţa cărţii, cât şi pe întreg parcursul demersului  critico-istoric, N. Manolescu pretinde că a preluat de la T. Maiorescu,  drept fundament al literaturii moderne, doar esteticul. Susţinând însă curentul postmodernismului, care a pierdut cultul esteticului şi al valorii, N. Manolescu se autocondamnă la contradicţii insurmontabile, devenind, volens-nolens, o conştiinţă sfâşiată. „Este vorba, în ultimă instanţă, de o ruptură ontologică, de care N.Manolescu nu este conştient, deşi uneori o presimte vag: este în joc despicarea dintre condiţia lui de intelectual român şi ideologiile ostile acestei condiţii, ideologii pe care el încearcă în zadar să le mascheze cu argumentul forte al esteticului, transformat el însuşi într-un parti-pris devastator pentru întreaga operă” (p.13). Revelatoare  în explicaţia acestei contradicţii, a fenomenului de „produs ciudat”, Th. Codreanu aminteşte în eseul său de celebra experienţă a neuropatologului american Wilder Graves Penfield (1891-1975). Savantul întrerupsese, la un pacient, comunicarea dintre emisfera dreaptă a creierului şi cea stângă, constatând, astfel, că individul a început să se lovească cu mâna dreaptă şi să se apere, în acelaşi timp, cu cea stângă. Nu este deloc întâmplător faptul că Introducerea  la cartea sa N. Manolescu şi-o intitulează „Istoria literaturii la două mâini”, text în care constată că toate istoriile literare de până la el s-au scris la o singură mână.  „Tot ce urmează, concluzionează Th. Codreanu, e pus la slujba dovedirii unicităţii istoriei sale. Confruntarea se face atât cu istoricii literari români, cât şi cu teoriticienii şi istoricii literari străini…”. Oricum, Th. Codreanu, aduce dovezi că  „scrierea la două mâini” nu este o noutate pe care şi-o poate revendica N. Manolescu, procedeul fiind consemnat de către americanul John D. Caputo într-o carte a sa, apărută în 2007: „Scriem cu ambele mâini. Critica radicală şi delimitarea reprezintă mâna stângă, dar mâna dreaptă este afirmarea a ceva ce dorim cu o dorinţă dincolo de dorinţă…” (p.16). În spiritul celor două mâini, N. Manolescu ajunge şi la selecţia autorilor care fac, în concepţia sa, istoria literaturii române, căzând fatalmente într-un subiectivism garnisit cu partizanat ideologic. În afară de faptul că unii scriitori ai literaturii române sunt absenţi din „Istoria…” lui N. Manolescu, ceea ce se subînţelege că ei nu există în istoria literară, Paul Goma, de exemplu, este prezentat drept un „paranoic” şi „antisemit”, „ judecată de „valoare”, comentează Th. Codreanu, care mi se pare una dintre cele mai mari ruşini care s-a produs vreodată în cultura românească!”(p.19). În acest sens, „mâinile” manolesciene au ceva din abilitatea maimuţelor care, după cum observă subtil într-un eseu al său Elias Canetti, folosesc ambele mâini la căţăratul în copaci. Transfigurat, căţăratul „la două mâini” se vede bine în comerţ – cu o mână dai, cu cealaltă iei. „Această senzaţie stranie, remarcă Th.Codreanu, a unui comercialism estetic o lasă şi „Istoria…” manolesciană, reflex al postmodernei culturi de consum. O mână oferă „valori”, „lista lui Manolescu”, pe când cealaltă, (…) „înşfacă spre îngurgitare neantizantă autorii indezirabili. Aşa ne explicăm nuanţarea „importanţei” celor care lipsesc din scrierea manolesciană : lista negativă, făcută invizibilă, ca ucidere ritualică” (p.19). Marea noutate însă pe care o propune în „Istoria…” sa N. Manolescu este canonul, un concept mai mult din domeniul teologic, dar implementat în cultură cu pretenţii de revoluţionarizare a ei. „Există la intelectualii români (ca şi la politicieni), comentează Th. Codreanu, o necurmată sete de a introduce forme fără fond, după cum bat vânturile istoriei. La fel se întâmplă, sub ochii noştri, cu termenul canon. E vorba de o flagrantă denaturare a conceptului lansat îndeobşte de cartea lui Harold Bloom, carte care n-a fost citită nici prin ochii literaturii române, nici prin ai autorului american însuşi” (p.21). Preluând în mod automat, orbeşte, unul din  procedeele lui Bloom de întocmire a unor liste de scriitori canonici, în sensul de reprezentativi, N. Manolescu este într-atât de obsedat de această idee, încât se ajunge la paradoxala concluzie: cei care lipsesc din  „lista lui Manolescu” nu există ca scriitori. Th. Codreanu atenţionează, că însuşi Harold Bloom, conştient de limitele propriei cunoaşteri, precizează referitor la canon că acesta „nu este şi nu poate fi doar lista pe care eu sau altcineva am putea să o întocmim”. „Aici se află perfida capcană, observă Th. Codreanu, în care s-a lăsat prins N. Manolescu, fiindcă el a extins principiul listei la întreaga literatură română, croindu-şi istoria pe conceptul de canon, dar printr-o denaturare stranie a viziunii lui Harold Bloom, care este una a neoconservatismului american, îndreptată tocmai împotriva exceselor postmodernismului liberal-stângist, neomarxist, feminist, multiculturalist etc., înglobat în ideologia politicii corecte. Prin „lista” sa, N. Manolescu apără cu o mână canonul, iar cu cealaltă îl compromite şi îl distruge, ca în experienţa lui Penfield” (p.23). E tocmai ceea ce ţine de fenomenul numit de H. Bloom drept Şcoala Resentimentului, iar „Istoria…” lui N. Manolescu se încadrează perfect pe poziţiile ideologiei resentimentare a postmodernităţii. Doar din acest unghi deformat de vedere al canonului e posibil ca în centrul canonic al literaturii române să nu fie văzut Dimitrie Cantemir, Budai -Deleanu şi Eminescu, ci Levantul lui M. Cărtărescu. Paginile despre Ţiganiada lui Budai-Deleanu în „Istoria…”manolesciană sunt cele mai consistente, dar, paradoxal, Budai-Deleanu este citit prin M. Cărtărescu, iar nu M. Cărtărescu prin Budai-Deleanu, cum ar fi firesc. Având ca reper aceeaşi ideologie resentimentară a postmodernităţii, N. Manolescu face abstracţie de tradiţie, de competiţia cu ea, în pofida faptului că, precum precizează Th. Codreanu, „nu există ceva cu adevărat nou şi valoros care să nu se întemeieze pe tradiţie, pe o arheitate, cum ar spune Eminescu. Şi, în acelaşi timp, să nu se producă şi o ruptură de tradiţie…”(p.30). Din acest motiv, Dan Zamfirescu sesiza (în revista „Cafeneaua literară”, nr.1, 2009, Piteşti) că „literatura polonă începe în secolul al X-lea, cea ungară într-al XI-lea, în schimb, conform lui N. Manolescu, noi începem să avem literatură de abia la mijlocul secolului al XVII-lea”. O descoperire „epocală” a lui N. Manolescu, în acelaşi spirit al resentimentului postmodernist, este şi inexistenţa literaturii populare, eliminând literatura folclorică din lucrarea sa. Din fericire, nu şi din istoria autentică a poporului român, deoarece un autor îşi poate permite orice năzbâtie doar în propria carte. „Nu se poate vorbi de o tradiţie literară populară, crede N. Manolescu, fiindcă aceasta este o invenţie a paşoptiştilor, una din marile mistificări, pe care întregi cohorte de „folclorişti” au întreţinut-o până în zilele noastre”(p.37). Din acest motiv Iuliu A. Zanne, cel care a alcătuit şi a tipărit între anii 1895-1903 zece volume de Proverbele românilor, nici măcar nu e pomenit în istoria manolesciană. Th. Codreanu explică această „originală” poziţie prin faptul că „N. Manolescu confundă valoarea estetică (semn al canonicităţii) cu „perfecţiunea” formală. Pare a fi una dintre erorile impresionalismului critic cultivat de autor în „Istorie…” (p.38). La două mâini e scris şi capitolul despre Eminescu, textul fiind unul dintre cele mai ciudate: „ pe de o parte îi recunoaşte geniul, însă doar la nivel impresionist, iar pe de alta îl aruncă în provizoratul ideologic” (p.43). Manolescu face abstracţie de faptul că pentru Titu Maiorescu, în crearea conceptului de canon, personalitatea lui Eminescu a fost cheia de boltă a carierei sale de critic literar. Deşi este conştient de acest adevăr, N. Manolescu acceptă condiţia de ideolog mascat al Şcolii Resentimentului, cea care şi-a făcut un titlu de glorie din distrugerea canonului, urmându-l fidel pe Z. Ornea, cel care a fost unul dintre campionii „deconstrucţiei” canonului naţional românesc. Împreună cu alţi resentimentari, ei şi-au propus în faimosul nr.265 al Dilemei din 1998 să distrugă ceea ce au numit mitul poetului naţional. „Argumentul” distrugătorilor de canon, precizează Th. Codreanu este că „noţiunea de „poet naţional” (…) nu funcţionează în literaturile occidentale şi, în consecinţă, ar fi o invenţie a naţionaliştilor români” (p.59). Acelaşi H. Bloom însă e de părere că „universalitatea canonului, care este universalitatea esteticului, nu poate fi decât abuziv despărţită de naţional”. Totuşi, N. Manolecu insistă în ideea că situarea lui Eminescu în centralitatea canonului românesc este maladivă pentru naţiunea română, iar ca temei şi pretext pentru asemenea „conclizii” îi serveşte cartea Ioanei Bot „Eminescu – poet naţional român”, apărută în 2001, în care autoarea insistă în ideea că „un Eminescu paradigmatic şi anistoric neschimbător şi pururi exemplar pentru toată   suflarea românească este o formulă mortificantă” (p.60). O contrazic însă atâţia şi atâţia mari intelectuali români care, canonizându-l pe Eminescu, n-au văzut în el pe un „frigid”, „imobil”, „mortificant”, „ilizibil” şi alte năzăreli altoite pe ideologia Şcolii Resentimentare. „Lucrurile stau exact pe dos, explică Th. Codreanu, fiindcă un scriitor canonic este viu, stimulativ, invitând la controversă, la gândire şi la trăire estetică. Tocmai bogăţia spirituală a geniului îl scuteşte pe Eminescu de mortificare. Când un scriitor iese din canon, numai atunci el devine de necitit” (p.61). N. Manolescu însă e convins că  poemul eminescian „Luceafărul” este o operă mediocră, deşi nu se poate să nu fi citit reflecţiile profesoarei din Elveţia Svetlana Paleologu-Matta care în catrenul „Nu e nimic şi totuşi e / O sete care-l soarbe ./ E un adânc asemene / Uitării cele oarbe.” a văzut punctul cel mai adânc al poemului, ca un centru al lui virtual (…), o adevărată variantă românească a Fiinţei.” Distinsa Doamnă a intuit ceea ce N. Manolescu se împotriveşte să accepte, că centrul virtual despre care vorbeşte este chiar centrul canonului literar românesc. La fel de refractar autorul „Istoriei…” este şi faţă de „Doina”(care este „xenofobă”), „Împărat şi proletar”(care este „lungă şi greoaie”), „Pe lângă plopii fără soţ…” ( despre care spune că „nu se mai poate citi astăzi fără oarecare jenă”), „Scrisorile…” (care sunt „retorice”, „şcolăreşti”, „cu o combustie lirică redusă”), „Odă în metru antic” ( care este „abstractă”, „versurile par traduse”, „poezie de concepte goale”), „Memento mori”( care e „moloz”, „dificil la lectură”), „Criticilor mei” (e „banală”).  Faţă de proza eminesciană autorul e şi mai categoric: „Sărmanul Dionis” este o „filozofie nulă”, „Făt-Frumos din lacrimă” este prea „sofisticat” şi „pe jumătate absurd”, iar psihologia lui Toma Nour din „Geniu pustiu” e „confuză”, fiind o imagine a „unui nihilism steril”. Iar publicistica lui Eminescu, din punctul de vedere al „Istoriei…” manolesciene, a susţinut tot felul de extremisme: „autohtonismul,  tradiţionalismul, şovinismul, naţionalismul din Basarabia (s.a.), xenofobia, legionarismul, reacţionarismul, antisemitismul etc”. Dacă reacţia de supravieţuire a fiinţei naţionale româneşti din Basarabia, la acţiunile şovine, demolatoare de spirit naţional, a altei naţiuni, mult mai mari şi mai puternice, este contestată de N. Manolescu, atunci, se pare, că dânsul este adeptul camuflat al celor care intenţionau să creeze în Uniunea Sovietică o nouă naţiune cu numele de „popor sovietic”, limba şi cultura rusă substituind tot ce gândea şi simţea altfel. E bine să înţeleagă şi dl Manolescu, s-o ştie şi alţi resentimentari, că doar prezenţa canonului naţional românesc în conştiinţa şi memoria basarabenilor i-a salvat de asimilare, adică de dispariţie. Oricum, deşi solidar cu  „generaţia” care a „descoperit” că Eminescu este „nul” ca poet şi gânditor, N. Manolescu îi recunoaşte o canonicitate, e adevărat că doar de rangul al doilea, subminându-i, astfel, statutul ontologic de centru al canonului românesc. Din punctul său de vedere, conform listei sale, în centrul canonului naţional românesc poate fi doar M. Cărtărescu. „Acestui autor, precizează Th. Codreanu, îi sunt rezervate ceva mai mult de 11 pagini, majoritatea  covârşitoare encomiastice (…) precum „cel mai strălucit debut din poezia postbelică”, sau „rareori un poet a fost astfel vorbit de cuvintele sale ca Mircea Cărtărescu”, sau „poetul ştie să strunească debitul său verbal colosal,(…) e suav în atrocitate şi abstract în plină efuziune a materialităţii…”(p.96) etc., etc. Părerea însă a mai multor colegi de breaslă şi a unor critici de valoare constă în faptul că elogiatul Cărtărescu este, pur şi simplu, un parodist pur sânge, deosebit de talentat şi vrednic de pana lui George Topârceanu, acest aspect fiind argumentul forte al postmodernismului său. Oricum, N. Manolescu este sigur că „Levantul” lui M. Cărtărescu este capodopera cu rang de operă canonică centrală în literatura română din toate timpurile, ea fiind comparabilă doar cu Don Quijote: „Epopeea lui Cărtărescu este (…) istoria însăşi a poeziei româneşti, o istorie foarte precisă, deşi în registru comic” (p.97).  

Intenţionând, probabil, să fie şi original în alegerea concepţiei „Istoriei critice a literaturii române”, autorul a găsit această revoluţionaristă formulă a modificării canonului central naţional, pornind de la modelul lui Harold Bloom. N. Manolescu însă s-a ambiţionat să rămână promotorul unui ethos postmodernist, aflat azi în agonie, pe când cercetătorul american reprezintă ethosul transmodernităţii. Sunt două direcţii filozofice diferite şi ostile una faţă de alta, din care motiv a şi răsărit bizara struţocămilă literară manolesciană. Autorul ei a preferat această opţiune tocmai pentru că, după cum conchide Th. Codreanu, „s-a lăsat sedus, ideologic, de mentalitatea postmodernistă a distrugerii canonului occidental şi, implicit, românesc, atacând chiar „centralitatea” eminesciană, sub pretextul că sintagma „poet naţional” este o „aberaţie culturală”. Acest aspect al „distrugerii” aminteşte, involuntar, de imnul kominternist „Internaţionala”, de care s-au inspirat revoluţionarii bolşevici în Rusia ţaristă la începutul secolului XX. Traducerea în limba română a imnului respectiv creează impresia unei atitudini oarecum mai tolerante a „revoluţionarilor” faţă de „lumea veche” („Sculaţi, voi oropsiţi ai sorţii / Voi, osândiţi la foame, sus! / Să fiarbă-n inimi răzvrătirea / Să înceapă al lumii vechi apus / (…) Luptaţi ca totul voi să fiţi!”), în timp ce versiunea rusă e mai radicalistă şi mai dură, kominternul chemând la „demolarea până-n temelii a lumii vechi”(„весь мир до основания разрушим…”), a tot ce a clădit societatea umană în plan social, cultural şi spiritual, în cazul dat fiind vorba de societatea rusă, lansând ideea de a zidi pe proaspetele ruine o lume nouă, de a modela un om nou, sovietic,de a implementa în ultima instanţă o concepţie utopică despre lume prin sacrificarea unor destine umane concrete, a milioane şi milioane de oameni vii. În acest sens, pornind de la experienţa statului sovietic, iese în evidenţă concluzia că nu orice revoluţie finalizează în evoluţie, iar orgoliul „demiurgic” poate lesne degenera în unul luciferic. „Halucinanta demiurgie” (expresia lui Th. Codreanu) este sugerată de Sorin Alexandrescu, exegetul care crede că „însemnătatea celor patru (adică a criticilor T. Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu şi N. Manolescu, n.a.) este enormă. Ceva demiurgic…”. Tentaţia „demiurgică” în esenţa ei este, de fapt, unul dintre catalizatorii actului creativ, dar atunci când „creaţia” este supusă totalmente unei ideologii, ea poate lesne să se transforme într-o acţiune distructivă. Faptul că în lucrarea manolesciană  literatura română din Basarabia lipseşte cu desăvârşire explică, la prima vedere, mentalitatea postmodernistă a autorului, adică intenţia de a remodela canonul naţional românesc. Or, literatura română din Basarabia s-a păstrat în condiţiile vitrege ale istoriei doar graţie centralităţii canonice a lui Eminescu. Nu întâmplător îi irită pe unii postmodernişti celebrul vers al lui Gr. Vieru „De avem sau nu dreptate / Eminescu să ne judece”. Dacă poetul ar fi acceptat ca în versul citat numele lui Eminescu să fie schimbat cu  cel al lui Cărtărescu, se prea poate ca literatura română din stânga Prutului ar fi beneficiat în „Istoria…” lui Manolescu de capitole întregi. Atitudinea lui N. Manolescu, însă, de respingere a basarabenilor pare să fie alimentată şi de nişte surse şi concepte ideologizate. După cum observă Th. Codreanu în eseul său (capitolul „Deconstrucţia canonului”, p.51) „reacţia de respingere a specificului naţional este cea mai trainică sechelă moştenită de N. Manolescu din anii „canonului” comunist”. Precum pe timpul regimului ceauşist în România din anumite interese kominterniste, despre Basarabia nici nu se pomenea, în actuala lucrare manolesciană se respectă aceleaşi principii şi interese. În ultima instanţă, intenţia revoluţionaristă a lui N. Manolescu de a îmbogăţi conceptul de istorie a literaturii, creând şi noţiunea de istorie „critică” a literaturii prin încercarea de a demola centralitatea canonică a literaturii române (pentru o altă ierarhie canonică) seamănă mai degrabă cu canonul sisific, în care acel rege al Corintului fusese osândit să urce mereu, la infinit, un bolovan uriaş care,  ajuns pe pisc, se rostogolea din nou la poalele povârnişului.

              Eseul lui Th. Codreanu „Istoria „canonică” a literaturii române”, prin curajul abordării unei probleme atât de complexe, prin temeinicia şi profunzimea cunoştinţelor enciclopedice, prin forţa imbatabilă a raţionamentelor şi prin devotamentul faţă de principiile obiectivităţii şi ale corectitudinii ştiinţifice, demonstrează că şi o personalitate  „considerată de prim-plan a literaturii române” e în stare să gafeze atunci când face abstracţie de legitimitatea adevărului, unicul indiciu al obiectivităţii, şi pune în faţă principiul subiectivităţii, aservit unor interese ideologice. Se prea poate ca asemenea lucruri se întâmplă atunci când e vorba de nişte personalităţi doar considerate şi nu realmente situate în prim-planul unui oarecare domeniu social, cultural sau politic.

Nicolae Rusu (pentru conformitate Vasile Soimaru)