Invatamantul superior romanesc si necesitatea schimbarii

autor Ec.drd. Mihaela Luminita Strajeri

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iasi, România

Societatea româneasca se afla într-un proces de schimbare în care toate elementele de ordin economic, social, politic, civic au cunoscut o noua dinamica în încercarea de adaptare la conditiile prezente. Importanta învatamântului superior devine tot mai evidenta în  societatea româneasca. Universitatea devine resursa institutionala absolut indispensabila economiei si societatii românesti pentru construirea societatii bazate pe cunoastere si realizarea obiectivelor de redefinire a fundamentelor competitivitatii.

În perioada comunista sistemul învatamântului superior românesc era supus integral deciziilor mai mult sau mai putin arbitrare venite din partea Ministerului Învatamândetului si nu îsi punea problema existentei sale, deoarece intrarile si iesirile sale erau garantate de catre stat, iar calitatea procesului de învatamânt nu influenta prea mult relatia sa cu mediul extern. Dupa decembrie 1989 sistemul de învatamânt superior a intrat într-o criza existentiala, prin ruperea raporturilor rigide dintre universitati si mediul înconjurator si aparitia unui câmp de forte extrem de puternice în mediul politic, economic si social extern.
Astazi ele se afla într-un profund proces de transformare si tind sa-si modeleze activitatea în acord cu problematica realitatilor economice si sociale. Institutiile de învatamânt superior se confrunta astfel cu transformari fara precedent în ceea ce priveste cadrul propriu de functionare, asteptarile din partea publicului, atributii si reponsabilitati. Daca pâna recent misiunea lor se rezuma în special la procesele de învatare si cercetare, astazi nu mai pot fi privite ca institutii în sine, izolate, ele trebuie conectate la problemele cu care se confrunta societatea.
Sistemul national de învatamânt superior trebuie sa reflecte nevoile specifice si traditiile în materie de educatie ale societatii pe care o deserveste. Functia fundamentala pe care o îndeplines te un sistem de învatamânt superior eficient este aceea de a oferi societatii o forta de munca adaptabila, mobila si usor de ocupat, capabila sa aplice abilitatile cerute de piata locala, regionala sinationala muncii.
Asigurarea acestei functii esentiale de formare profesionala aduce în discutie perfectionarea resurselor umane privite prin prisma instruirii, dezvoltarii si autoperfectionarii continue. Programul National de Reforme 2007-2010 prevede ca România si-a asumat, pentru anul 2010, tinta strategica de 7% a ratei de participare la educatie si formare profesionala pentru grupa de vârsta 25-64 de ani. Presiunea exercitata asupra institutiilor de învatamânt superior de stat (publice) pentru realizarea de activitati cât mai competitive este tot mai crescuta si datorita aparitiei pe piata pregatirii profesionale a noi actori – în special universitati private si organizatii neuniversitare – care, nefiind alimentate cu resurse de la bugetul de stat, sunt constrânse sa desfasoare o activitate cât mai dinamica si mai eficienta.
Învatamântul superior se confrunta în prezent cu o serie de provocari.

Unele dintre ele sunt tipice pentru învatamântul superior din întreaga lume, unele celui european, iar altele sunt mai curând tipice pentru tarile foste comuniste, cum este cazul României, care se afla într-o perioda de consolidare a economiei sale de piata. În conceptia lui Epstein (2007) se remarca trei categorii de factori cu influenta asupra institutiilor de învatamânt superior: globalizarea, comercializarea si impactul crizei economice. Garrod (2008) identifica ca principali factori:  organizarea, managementul si costurile de operare. Într-o lucrare recenta, Stearns (2008) arata ca principala provocare careia trebuie sa-i faca fata invatamântul superior este tocmai tensiunea între nevoile si obiectivele educatiei. Aceasta tensiune, trebuie precizat nu este nicidecum noua. Universitatile se vad nevoite sa conteste preponderenta stiintei care cedeaza locul, dupa spusele sociologului german Ulirich Beck, „societatii riscurilor”, în care riscurile mediului ambiant cresc mai rapid decât beneficiile progresului social si tehnic.

Asadar, principalele provocari si tendinte ale învatamântului superior românesc contemporan sunt urmatoarele:

Cresterea cererii pentru educatie superioara este un fenomen mondial cu care se confrunta toate tarile lumii. Cererea de noi locuri de scolarizare creste neîntrerupt, tot mai multi studenti de tipuri si vârste diverse înscriindu-se în învatamântul superior pentru a fi instruiti, sub diverse forme într-un numar crescând de domenii si în cadrul unor programe pedagogice moderne. Fenomenul se datoreaza din plin democratizarii crescânde a societatilor.

În SUA începând cu anii ’40 ai sec. XX învatamântul superior capata un caracter de masa, transformându-se din învatamânt al elitei sociale si politice în învatamânt accesibil pentru toti. Valul „masificarii” învatamântului superior în Europa vine abia în anii ’70 ai sec. XX. Conform studiilor UNESCO în 2005 erau înrolati 138 milioane de studenti în toata lumea, cu 50% mai mult în comparatie cu 1999. Ponderea populatiei cu studii superioare este în crestere în România, de la8,7% în 1999 la 11,1% în 2005 dar ramâne inferioara ratei din tarile cu economie dezvoltata respectiv Franta 16,4%, Germania 15%, Marea Britanie 15,4%. Rata de participare la învatamântul superior din România a crescut de la 27,7% în 2000/2001 la 44,8% în 2005-2006.
Guvernul României explica cresterea participarii în învatamântul superior, specifica ultimilor 15 ani, prin dezvoltarea învatamântului superior privat, dezvoltarea retelelor de universitati, înfiintarea de noi universitati sau dezvoltarea filialelor marilor universitati în locatii netraditionale si prin cresterea interesului pentru învatamântul superior determinat de existenta unui grad mare de absorbtie pe piata muncii a fortei de munca înalt calificate. O tendinta manifestata în mai toate tarile este cresterea costurilor în invatamântul superior. Invatamântul superior tinde sa fie costisitor, fiind legat în general de consumul mare de forta de munca. Efectul benefic al utilizarii judicioase a tuturor resurselor – financiare, materiale sau umane – este în afara oricarei discutii. Grija pentru resursele umane trebuie sa fie o preocupare majora a universitatilor, pentru ca acestea constituie un element important al costurilor. Exista o multitudine de domenii în care s-ar putea realiza economii minore de cheltuieli, care sunt, însa, categoric eclipsate de eficienta pe care ar putea-o aduce cu sine reforma modului de angajare, repartizare, management si salarizare a resurselor umane.

Globalizarea si integrarea regionala.

Dezvoltarea capitalului institutional si uman implicata de calitatea de membru a Uniunii Europene (UE) necesita eforturi si investitii semnificative. Nu este necesara doar alinierea la legislatia UE, ci si dezvoltarea capacitatii juridice si administrative de implementare si aplicare a acestora. Acest lucru implica crearea unei piete competitive cu institutii private si publice capabile sa satisfaca cerintele pietei comune. Aderarea la Uniunea Europeana reprezinta o provocare semnificativa la adresa cercetarii si învatamântului superior, a activitatii de extensie si a organizatiilor profesionale. O consecinta importanta a competitivitatii în conditiile globalizarii se regaseste în domeniul ocuparii personalului si al structurii resurselor umane în universitati. Ocuparea cu personal poate înregistra un regres, daca nu se iau din timp masurile corespunzatoare în domeniul managementului resurselor umane, prin exercitarea tuturor functiilor conducerii în acest domeniu, pentru asigurarea echilibrului necesar între cerintele si posibilitatile de acoperire cu resurse umane acordate cu nivelul tehnologic tot mai avansat si cerintele pietei globalizate.

Dezvoltarea tehnologiei si informatiei.

Sistemul de învatamânt, în situatia actuala în care evolutia tehnologiei informatiei tinde sa îsi faca un loc
tot mai important în toate domeniile de activitate, are nevoie de sisteme informatice performante si adaptate în permanenta dinamicii tehnologice. Informatizarea procesului educational si de învatamânt necesita realizarea unor noi structuri organizatorice, noi modalitati de management si noi cai de utilizare a tehnologiilor informatiei. Dezvoltarile recente din domeniul tehnologiilor informationale si ale comunicatiilor au produs o schimbare esentiala atât în planul necesitatilor de dobândire a cunostintelor si a capacitatii de a raspunde acestora, cât si în modul în care sunt oferite programele de studiu în cadrul institutiilor de învatamânt. Preocuparile pentru realizarea simbiozei dintre pregatirea de specialitate si pregatirea generala în procesul de formare a personalului se rasfrâng în mod favorabil asupra desfasurarii activitatii. Aceste preocupari contribuie, în mare masura, atât la asimilarea rapida a noilor realizari ale stiintei si tehnicii, cât si la obtinerea unei eficiente crescânde. Însa nu se poate trece cu vederea ca, în activitatea administratiei universitare, sunt frecvente cazurile în care institutii înzestrate cu tehnica moderna realizeaza o eficienta scazuta. Aceasta evidentiaza necesitatea cresterii preocuparii pentru ridicarea nivelului de pregatire a personalului, inclusiv sub aspectul posibilitatilor de a realiza corespunzator unitatea dintre academic si administrativ.

Diminuarea finantarilor învatamântului superior din bugetul statului este un adevar valabil pentru toate tarile europene. Ca o tendinta actuala, Marshall (2007) arata ca institutiile de învatamânt superior încearca sa redefineasca balanta de venituri obtinute din finantare publica cu cele din surse private.
Consiliul Uniunii Europene, într-un Proiect de raport comun al Consiliului si al Comisiei pentru 2008, precizeaza ca, cheltuielile publice destinate institu tiilor din învatamântul tertiar din UE, inclusiv educatiei si cercetarii, au reprezentat 1.1% din PIB la nivelul UE-27 în anul 2004. Totalul cheltuielilor ramâne totusi mult sub nivelul înregistrat în
Statele Unite. Acest lucru se datoreaza în mare parte faptului ca nivelul de finantare privata în Statele Unite este de sapte ori mai ridicat. Cheltuielile pe student înscris în învatamântul tertiar în SUA au fost mai mult decât duble fata de media înregistrata în UE. Uniunea Europeana trebuie sa dubleze investitia pentru învatamântul superior (o crestere de aproximativ 10.000 pe an pentru fiecare student) ca sa atinga nivelul din Statele Unite ale Americii. Investitiile publice pentru educatie si formare profesionala au crescut de la momentul adoptarii strategiei Lisabona si sunt comparabile cu cele din SUA (mai mari decât în Japonia). Problema este reprezentata de investitiile private, acestea fiind modeste în majoritatea Statelor Membre. Conform OECD 2008, Danemarca, Olanda, Slovacia si Suedia au înregistrat cele mai importante cresteri ale ponderii cheltuielilor pentru educatie în cheltuielile publice. Cele mai scazute ponderi ale acestor cheltuieli se întâlnesc în Grecia, Italia, Germania si Republica Ceha (sub 10%). In România s-a înregistrat o crestere accentuata a cheltuielilor publice în învatamântul superior de la aproape 0,4% din PIB la peste 0,8% din PIB în 2007 si 2008. Aceasta crestere a determinat o infuzie de resurse suplimentare de care era mare nevoie în acest sector, dar cresterile suplimentare au fost în mare parte utilizate pentru investitii în infrastructura sau echipament, putine fiind investitiile în modernizarea sistemului. Cheltuielile curente, au ramas în linii mari neschimbate ca pondere în PIB. Nu este clar daca recenta crestere a volumului de cheltuieli se va mentine pe termen mediu. Un alt studiu OECD din 2006 arata totusi ca, prin comparatie, tarile membre ale Uniunii Europene investesc în medie 1.2% din PIB în invatamântul superior, în timp ce Statele Unite Ale Americii investesc 2.6%. Daca ne referim strict la sistemul public de educatie, situatia în SUA nu difera fundamental fata de cea din Europa. Crizele de finantare artificial orchestrate au determinat diminuarea fondurilor alocate sistemului public de educatie. Reducerea bugetelor universitatilor de stat nu reflecta neaparat o scadere a veniturilor contribuabililor, ci un recul sensibil al partii din impozitul pe venit afectata institutiilor publice de învatamânt superior. Acestea si-au vazut bugetele reduse cu o treime în ultimii douazeci si cinci de ani. În SUA finantarea publica a învatamântului, inclusiv a celui privat, variaza de la 50% la 70% în functie de anul bugetar, iar învatamântul superior se caracterizeaza printr-o „comercializare” puternica, ce face ca universitatile sa se implice în procese de generare a profiturilor. Desigur, traditia americana de finantare a universitatilor provine din sectorul privat (alumni, fundatii si întreprinderi private), aceasta traditie lipseste în Europa, învatamântul superior european fiind unul public prin esenta. Sursele de finantare pentru institutiile de învatamânt din România sunt: bugetul statului, bugetele locale, veniturile proprii ale institutiilor de învatamânt, donatii, sponsorizari si impozite de la persoane fizice si juridice. Anul 1998 a adus o schimbare fundamentala, prefigurata de altfel de Legea 84/1995, în asigurarea finantarii universitatilor de stat de la bugetul statului. Principiul care guverneaza de atunci finantarea este numarul de studenti echivalenti. Cheltuielile legate de asigurarea resurselor pentru procesul de învatamânt (cheltuieli de personal si cheltuieli materiale), cuprinse în finantarea de baza, se asigura prin contractul institutional, iar cele legate de dezvoltare (investitii, dotari) sau întretinerea bazei materiale (reparatii capitale, modernizari, reabilitari, etc.) se asigura prin contractul complementar. Trebuie mentionat totusi ca, Legea invatamântului (84/1995) a fost modificata de 28 de ori, dintre care de 10 ori prin ordonanta de urgenta. Si aproape întotdeauna, principalul argument al modificarii legii a fost armonizarea cu directivele europene. Organizarea si desfasurarea studiilor superioare sunt reglementate separat, fie prin ordin al ministrului, fie prin hotarâre de guvern.
Institutiile de învatamânt superior pot organiza activitate de cercetare si dezvoltare si pot fi implicate în activitati de proiectare, consultanta sau expertiza; aceste activitati pot fi organizate în colaborare cu alte institutii de învatamânt sau cercetare din România sau din alte tari. În concluzie, pretutindeni învatamâtul superior se confrunta cu mari provocari si dificultati legate de finantare, cresterea cererii de educatie superioara, dezvoltarea tehnologiei si informatiei. Integrarea României în Uniunea Europeana, are efecte semnificative asupra educatiei si formarii profesionale, care va contribui la definirea locului si rolului României în structurile Uniunii Europene. În alcatuirea strategiei sale de ocupare a fortei de munca, Uniunea Europeana a inclus confirmarea faptului ca, pentru a continua sa fie competitiva în contextul economiei mondiale si al societatii informationale în formare, resursele umane trebuie sa fie capabile sa aplice anumite abilitati de înalt nivel, care pot fi usor adaptatepentru a satisface o serie de nevoi în schimbare. În actuala etapa de dezvoltare economico-sociala, dezvoltarea învatamântului apare ca o cerinta a progresului de ansamblu a societatii. Pe termen lung, învatamântul contribuie la dezvoltarea economica a unei tari, stimuleaza progresul si ridica standardul de viata al populatiei. Ar fi însa si câteva conditii: invatamântul trebuie sa fie bine dimensionat, organizat rational, adaptat si adaptabil la nevoile prezente si viitoare ale societatii, condus cu profesionalism si competenta.
Diversitatea si complexitatea mare a problemelor care apar în domeniul învatamântului superior românesc si dificultatile cu care se confrunta în prezent universitatile, arata în mod clar, ca trebuie realizate numeroase schimbari în cadrul acestuia. Schimbarile trebuie efectuate si la nivelul personalului. În aceasta directie nu trebuie neglijata apelarea la conceptele si metodele teoriei managementului resurselor umane. Aceasta va oferi un suport de mare utilitate, care va permite adoptarea unor solutii adecvate, va asigura o activitate eficienta orientataspre viitor.