Prizonier in propria tara (39)

autor Aurel Sergiu Marinescu

Pentru ca istoria sa nu se mai repete

Nu trebuie ca uitarea sa se astearna peste anumite situatii si intâmplari dureroase care au fost posibile datorita sadismului si a urii unora cât si  a nepasarii multimilor. Raul nu ar trebui sa se repete.
La ora actuala, poporul român se afla intr-un mare pericol caci prin manipulare, dezinformare si alte „ingrediente” ale agresiunii psihologice asupra maselor se urmareste de fapt desfiintarea dorintei de a sti, anihilarea impulsului de a cunoaste, pregatind pentru urmatoarea etapa uitarea, indiferenta sau neincrederea.
Ca sa nu se repete greselile trecutului nu putem sa nu pastram amintirea permanenta a celor intâmplate, fara ca lucrul acesta sa insemne in nici un fel ruperea de prezent si trairea doar in trecut.
Sa luam exemplul evreilor care, si dupa peste cincizeci de ani de la sfârsitul razboiului, tin permanent in atentia poporului lor cât si a popoarelor lumii suferintele si pierderile suferite in cel de-al doilea razboi mondial sub Germania nazista, denumite intr-un cuvânt „holocaust”.
Ei o fac nu pentru a schimba trecutul. Dar doresc sa inalte un zid prin memorie care sa nu mai permita din nou asemnea crime si barbarii impotriva nici unui popor si principiul lor este NEVER AGAIN.
Exista in România de azi forte interesate sa nu se popularizeze informatiile si ideile privitoare la atrocitatile comunismului sau sa se spuna ca nu este adevarat, ca ceea ce s-a petrecut nu a fost chiar asa de tragic sau ca n-ar trebui sa se dea importanta acelor ani de teroare deoarece trecutul nu poate fi schimbat iar preocuparea de a-l analiza si chiar de a-l cunoaste sub toate aspectele si in amanuntime este fara sens insemnând doar „pierdere de timp”. Exista voci care proclama ca nimeni nu are nevoie de asa ceva. Asemeni prezentului, si trecutul trebuie analizat si cercetat cu atentie, interpretat corect si obiectiv. De seriozitatea cu care se va indeplini aceasta analiza cât si de invatamintele ce vor fi trase in urma ei depinde viitorul tarii românesti caci necunoscând propriul trecut, necunoscând adevarul despre el, nu poti avea o imagine de perspectiva asupra viitorului care ramâne incert, scaldat in ceata si având mereu coborâta linia orizontului la jumatati de masura. (Prefata la capitolul II, n.r.)

Teroarea rosie si acest stacatto al mortii

Cred ca trebuie sa stabilim atent „teroarea rosie” din Rusia, gândita si aplicata de Lenin si ajutoarele lui, care a obtinut rezultatele pe care si le-au propus si care a fost aplicata, fara exceptie, in toate tarile in care s-au instalat la conducere comunistii. Cei ce vor studia inceputurile comunismului in China sau in Bulgaria, in România sau in Cuba vor observa ca strategia terorii s-a aplicat, cu mici diferente, dupa aceeasi tehnica sovietica exportata, iar scenariul terorii, gândit in faza de inceput a condus la aceleasi rezultate.
Teroarea bolsevica s-a camuflat sub diferite formule, sloganuri si lozinci ca: „pentru lupta impotriva fortelor contrarevolutionare”, „pentru apararea revolutiei si a  cuceririlor sale”, impotriva profitorilor, sabotajului, speculatiilor si altor ticalosii, nelegiuiri, crime, faradelegi, delicte, fapte rele „comise” de oficiali, negustori, comercianti si fabriacanti precum si de tot soiul de persoane indezirabile. Pedeapsa cu moartea a fost legiferata oficial in vara anului 1918 si, tot oficial, CEKA a dezlanutuit teroarea in aceeasi perioada, mai precis dupa impuscarea si ranirea lui Lenin de catre socialista evreica Fanny Kaplan (in luna august 1918). De fapt CEKA a operat executii sumare cu mult timp inainte, numai ca, in septembrie 1918, omorul dictat de stat ca santiune legala a fost legiferat.
}aranii si alte categorii sociale au refuzat predarea cerealelor, caci era vorba de rodul muncii lor sau de beneficiul obtinut prin exploatarea unei proprietati. Oamenii au inceput sa reziste echipelor bolsevice de perchezitii fortate si confiscarilor fortate. In acelasi timp, genialul criminal care a fost Lenin isi folosea timpul, pentru a da instructiuni personalului CEKA privitoare la violenta cu care trebuie sa actioneze statul impotriva lor. La foamea ce se intindea, datorita anarhiei, reformei agrare si dezorganizarii generale produse de politica bolsevica a lui Lenin, el a gasit solutia de a sili, constrânge, obliga si sanctiona brutal prin metodele cele mai dure, de la perchezitii si confiscari pâna la privarea de libertate si condamnarea la moarte. Speculantii de grâu au fost impuscati pe loc, de echipa de rechizitie; speculantii de orice fel erau impuscati fara intârziere. Membrii echipelor de rechizitii care se dovedeau necinstiti erau impuscati imediat.
Când comisarul de Justitie i-a propus lui Lenin sa schimbe denumirea Comisariatului Justitiei in Comisariatul pentru Exterminare Sociala, Lenin a raspuns fericit ca „asa ar putea fi dar ca nu este politic sa afirmi asta!”.
In februarie 1918, Lenin a decretat ca tara mama socialista este in pericol din cauza profitorilor, agentilor inamici, huliganilor, contrarevolutionarilor, tradatorilor, jefuitorilor, agitatorilor si spionilor germani. Solutia propusa era impuscarea pe loc. In martie 1918, s-a decis moartea prin impuscare a tuturor celor ce poseda arme fara aprobarea autoritatilor bolsevice precum si a celor ce ascund alimente. Rezultatul au fost nenumaratele arestari arbitrare si executiile in masa, toate torturile si arestarile in masa, facând parte din politica bolsevica inainte sa se formeze si sa actioneze armatele albe. Se acorda putin timp ca sa se tina evidenta si sa se clasifice oamenii arestati dupa acele raiduri de noapte. La Petrograd, in inima revolutiei, prizonierii, in general, erau inghesuiti in vechea caldire a politiei, nu departe de Palatul de Iarna. Aici, cu sau fara interogatoriu, erau pusi la zid in curte si impuscati. Sunetul stacatto al mortii era acoperit de zgomotul motoarelor de camioane care mergeau intruna tocmai ca sa acopere galopul gloantelor. Aceata a fost noapte de noapte, simfonia „Teroarei rosii” a lui Lenin.

24 de ore de la arest la decizia de impuscare

Dzerjinsky completa: „aceasta teroare este acum foarte necesara in conditiile in care traim in timpul acestei revolutii. Sarcina noastra este lupta cu dusmanii puterii sovietice in scopul de a inabusi crimele in embrion. Noi ajungem la concluzii repede. In majoritatea cazurilor, de la arestarea criminalului pâna la timpul când luam decizia trec numai 24 de ore si nu inseamna ca aceasta decizie a noastra nu este fundamentata”.
Aceatsa a fost metoda bolsevica revolutionara si eficienta: 24 de ore de la arest la decizia de impuscare.
Dupa atentatul impotriva lui Lenin, in septembrie 1918, Consiliul Comisarilor Poporului, ca urmare a raportului lui Dzerjinsky si raspunzând strigatelor pentru sânge si razbunare ale bolsevicilor dar mai ales ascultând semnalul de alarma privitor la pericolul in care se afla din cauza opozitiei in crestere, a ostilitatii impotriva organelor CEKA, a taranimii care se ridica contra regimului bolsevic, a dat „Decretul Teroarei Rosii”. Aceasta era de fapt de mult instaurata. Decretul suna asa: „In prezenta circumstanta este de o importanta majora de a garanta spatele frontului prin TEROARE; de a intrebuinta munca CEKA dându-i stil si caracter mai sistematic. Este important sa asiguram existenta statului izolând dusmanii de clasa in campuri (lagare, n.r.) de concentrare. Toate persoanele amestecate in organizatiile garzilor albe, in comploturi si rascoale sa fie executate, si, daca este necesar, numele lor sa fie publicate aratându-se cauza executiei”.
Din momentul acela CEKA nu a mai fost supusa nici unui control privitor la actiunile sumare si a inceput o orgie de arestari, o cavalcada de torturi si executii. Ferocitatea Teroarei Rosii, condusa de o ideologie pragmatica, ideologie care propaga atât ura de clasa cât si ura de rasa, a actionat dupa un plan care urmarea ca burghezia sa fie exterminata. Aceasta exterminare premeditata, in masa, nu a fost raspunsul sovietic la interventia straina sau o reactie la aparitia armatelor albe, ci o decizie interna, un masacru dirijat de CEKA impotriva propriului popor si crimele indreptate impotriva propriului popor au continuat si dupa 1920.

Statistici ale teroarei rosii

Statistici ale victimelor TEROAREI ROSII ne ofera cifrele urmatoare: 28 episcopi, 1219 preoti, 9.000 doctori si personal medical, 355.250 intelectuali si profesionisti, 6.000 profesori si invatatori, 54.000 ofiteri din armata (plus marina), 260.000 subofiteri si cadre militare, 70.000 politicieni si public oficial. Nu sunt cuprinsi cei impuscati cu ocazia lichidarii diferitelor rebeliuni si nici mortii din motive diferite a caror viata s-a stins in lagarele de concentrare si nu apar nici mortii a caror exterminare a fost rezultatul tratamentului din inchisori. De asemeni nu au fost numarati mortii din luptele razboiului civil si nici mortii de pe urma foametei si a epidemiilor. Victime sunt de asemeni si milioanele care au fost stramutate, (cei exilati) in alte parti din Rusia, departe de locurile in care au trait, sau care s-au exilat ei insasi din Rusia sau au fost exilati fortat din Rusia. Numarul nu a fost inclus in cifrele date mai sus.
In statistica data mai sunt trecuti 815.000 tarani si 193.290 muncitori, victime ale teroarei rosii si, in ambele statistici se ascunde o veritabila tragedie, caci daca se adauga cei de origine taraneasca, inrolati in armata si omorâti plus mortii din lagarele de concentrare de origine taraneasca (in 1921, detinutii din acele lagare, in proportie de 80% erau analfabeti), inseamna ca cele mai numeroase victime provin tocmai din clasele pe care Lenin proclamase ca le reprezinta, ascuzându-se astfel dramatica realitate a opozitiei acestor clase la ideile comunismului.
OHRANA condamnata de Lenin si bolsevicii sai, in 1913 se compunea din 400 de agenti, 75 tehnicieni si era ajutata la nevoie de 15.000 de jandarmi. CEKA, in 1921, avea 262.400 agenti cu 31.000 personal civil, dar, in realitate era o forta militara cu 137.000 trupe interioare CECKA, 94.00 graniceri. Comparându-le, este greu sa gasesti si sa sustii o asemanare intre aceste doua forme politienesti. CEKA indiferent de numele pe care l-a purtat OGPU, GPU, NKVD, KGB, a fost de la inceput forta de securitate interna si fortade spionaj extern, arma PCUS, care, de la inceput a patruns in toate segmentele societatii ruse si mai târziu sovietice, actionând in toate sferele ei de activitate. Misiunea CEKA-ei a fost de la bun inceput sa perpetueze cu orice pret existenta statului sovietic si a partidului bolsevic si a facut acest lucru cu un succes urias.
In primii ani ai revolutiei, când multi din anturajul lui Lenin – oamenii lui de incredere – au fost denuntati si ca fosti informatori ai Ohranei, certurile si scandalurile ce au izbucnit in interiorul partidului, la cel mai inalt nivel, au fost inabusite eficient si s-a actionat cu extrema duritate ca din cei ce au vorbit despre acest subiect sa supravietuiasca cât mai putini. Insusi marele Stalin impreuna cu prietenul sau V.Roman Malinovsky nu se sfiau sa-l „toarne” pe Lenin la politie ca si Jacob Zhitomirski, confidentul lui Lenin, iar Veselago si Beria, impreuna cu Bogdan Kahulov activasera in serviciile secrete straine si generalul Bonch-Bruyevich, omul lui Lenin, fusese agent german. CEKA a fost instrumentul teroarei interne de la inceput si ea poarta raspunderea a milioane de victime. Pe masura consolidarii puterii sovietice s-a identificat cu PCUS si cu statul sovietic. CEKA s-a transformat intr-un urias mecanism de teroare care a dus continuu o campanie de distrugere a oamenilor. Daca la inceput au fost eliminati dusmanii de clasa, contrarevolutionarii, sabotorii industrializarii, gardistii albi, deviationistii, apoi a venit rândul trotkistilor si au urmat sapte milioane de kulaci (chiaburi) si tarani cât si alti contrarevolutionari, morti pe timpul lui Stalin, acuzati de a se fi opus colectivizarii fortate sau victime ale actiunii de informare dirijata de stat, intre anii 1928-1932.
Daca se cerceteaza cu atentie arhivele si documentle de istorie orala se constata ca toate tarile care au luat calea comunismului si care au importat „Teroarea” si consilierii sovietici, acest arsenal de atrocitati, sunt tari cu un model al exterminarii umane de o cruzime inimaginabila. Istoria lor a fost zguduita de aceleasi crime si a cunoscut acelasi tip de maree innecând adevarul in sânge si minciuna, existând desigur alte cifre, proportionale cu populatiile lor.

Harta României necunoscute

Si asa, din simplu opozant al practicilor comuniste la 20 de ani, am fost transformat in dusman al poporului român – chiar de agentii sovietici ajunsi la cârma tarii a caror prezenta de ocupanti trebuia s-o identificam – ce oroare!? Cu insusi poporul nostru. Dupa toate aceste persecutii si nedreptati mi-a venit rândul si mie, ca atâtor zeci si zeci de mii sa dispar in cealalta Românie necunoscuta, patria in care guverna doar Securitatea, o patrie care. Desi exista, nu figura pe nici o harta si nu era cunoscuta decât de cei ce locuiau in ea. România aceea necunoscuta avea un guvern numit Securitate, un presedinte numit ministrul afacerilor interne iar de treburile interne se ocupa o Directie Generala a Penitenciarelor, lagarelor si coloniilor de munca.
Localitatile României necunoscute erau conduse de calai si criminali ce aplicau doar instructiuni si pe acelea dupa bunul lor plac. România necunoscuta era condusa de fapt dupa legi speciale. Locuitorii se numeau detinuti politici, prizonieri politici pe care autoritatile ii considerau „banditi”, „tâlhari”, „fascisti” etc. Ei erau de fapt sclavii epocii moderne; intre ei existau totusi legi de convietuire si relatii civilizate. Unii dintre ei, putini de altfel numiti „turnatori” sau „ciripitori” nu le respectau. Asezarile României necunoscute se mai numeau si „institutii penale” sau inchisori, temnite, lagare sau colonii de munca. Capitala României necunoscute era Jilava si centrele industriale cel mai importante erau Aiud, Gherla, Margineni, iar asezarile mai mici: Sighet, Dej, Oradea, Ocnele-Mari, Lugoj, Caransebes, Craiova, Pitesti, Târgsor, Botosani, Craiova, Râmnicul-Sarat si altele si mai mici. }ara asta subterana, necunoscuta avea si zeci de centre agricole ca: Periprava, Chilia, Ghencea, Bendoiu, Luciu-Georgieni, Piua-Petrii, Salcia, Strâmba, Gradina, Stoinesti, Eforie si alte zeci in Dobrogea, in special la Peninsula, Valea Neagra, Poarta Alba, Km.5, Medgidia, Cernavoda s.a., in total peste saptezeci la numar care purtau nume de colonii si erau de fapt lagare de munca. Centrele mari si mici, de diferite capacitati se mai numeau si temnite sau inchisori situate pe diferite trepte ale importantei: principale, regionale, centrale, raionale si numarul lor depasea cifra de optezeci. In câmpia Baraganului au mai existat si alte circa douazeci de asezari agricole, temporare intemeiate de „stramutatii din Banat” numiti si „deportati”, probabil 50.000. De remarcat e faptul ca toate aceste asezari purtau indicative militare ca adresa: MAI-UM 0964, totul era tinut in cel mai desavârsit secret incât satele celor deportati din Banat, nu erau nici macar trecute pe harta tarii cunoscute.
In România necunoscuta, pentru prima oara in istoria celeilalte Românii cât si in istoria umanitatii, o conducere a avut drept scop nu bunastarea supusilor ei ci distrugerea lor rapida sau lenta prin intermediul conditiilor de viata si de munca. Niciodata populatia României necunoscute nu a fost „inventariata”, nu dispunem de nici un recensamânt al victimelor. Ea a avut stilul ei de viata, vocabularul si „jargonul” ei total diferit, folclorul propriu precum si o bogata literatura al carei gen predilect era poezia. Legaturile intre centre erau foarte bine organizate, locuitorii României necunoscute deplasându-se intre diferite puncte ale unei harti a terorii iar acele calatorii se faceau in general noaptea, in vagoane speciale de maxima securitate, construite special pentru condamnatii noii puteri care erau inconjurati de o paza corespunzatoare. Infatisarea simpla de vagoane postale avea rolul sa ascunda toate aceste transporturi intre insulele unui arhipeleag Gulag românesc. De la gari la centre (inchisori) sau de la asezarile agricole (lagare) la locurile de munca erau folosite mijloace auto sau tractoare. In centrele agricole insa, locuitorii României necunoscute marsaluiau in ritmul striagtelor si injuraturilor, ocrotiti de câinii lupi dresati si de mitraliere.
Din lumea nevazuta a României necunoscute nu au strabatut nici macar soaptele iar afara nu s-au auzit gemetele, urletele durerii, tipetele deznadejdii, zornaitul lanturilor impletite cu injuraturile, insultele si loviturile calailor. Daca s-ar fi auzit cât de cât o parte din adevarurile acestor existente de martiri din România necunoscuta, nu numai România oficiala dar si intreaga lume s-ar fi cutremurat.
Cum se ajungea in România necunoscuta? Simplu, chiar prea simplu, caci locuitorii României nevazute erau livrati din România oficiala prin serviciile de ancheta ale Securitatii care mai indeplinea si functia de „repartitie a fortelor de munca”. Dupa ce victimele erau supuse la un examen de rezistenta fizica si psihica – numit ancheta – care avea o durata necunoscuta si variata, de la câteva luni la câtiva ani, cei care rezistau primeau o „adeverinta” pentru inchirierea unui loc pe viata sau pe un numar de ani limitati, „adeverinta” eliberata de o alta institutie a Securitatii din România oficiala si care se numea Justitia Militara sau Tribunal Militar. Acesti condamnati rezistenti erau expediati in România necunoscuta, in numar masiv, sub eticheta de „banditi”, „fascisti”, „tâlhari”, „dusmani ai poporului”, „reactionari” etc. Tribunalele Militare aveau ca misiune doar legalizarea muncii facute de tovarasii de la serviciul de „incercarea rezistentei” numit si „anchete penale”.
Din România necunoscuta, foarte putini au mai revenit in cea oficiala; purtatori ai unei adeverinte de eliberare si ai unui stigmat care i-a marcat toata viata. Cifra totala a populatiei României necunoscute nu cred ca se va putea cunoaste vreodata. Nu exista nici o statistica pe grupe de vârsta sau pe alte criterii. Evidentele au disparut in diferite modalitati sau sunt pe cale, unele din ele, sa dispara. Un mare secret in România necunoscuta l-au constituit si locurile unde au fost inmormântati toti cei ce paraseau din diferite cauze acea lume a durerii, „bucurându-se” de concursul larg al autoritatilor care ii urmareau cu ura si dincolo de moarte. Pâna si identitatea celor ingropati constituia un secret. (va urma)
Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatåi „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997.