POEMELE BĂTRÂNULUI / POEMAS DEL VIEJO

Eugen DORCESCU

1
Bătrânul
şi-a simplificat,
şi-a geometrizat
afectele. Spune
că ierarhia iubirilor sale
începe cu Iah Elohim, continuă
cu soţia, nepoţii, fiicele, cu
părinţii şi fraţii – cei după trup, cei întru credinţă – ,
se opreşte la semeni,
diluându-se enorm, pentru a-i
cuprinde pe toţi, pentru a
se distribui egal fiecăruia,
se întoarce apoi, revine la
el însuşi, încrezătoare,
dar bătrânul nu vrea
s-o primească, el ştie
că a iubi pe cineva dintre oameni
înseamnă
a dori să trăieşti tu în locul lui
– spre a-l feri de ororile vieţii –,
el ştie
că a urî pe cineva înseamnă
a dori să îl faci pe acela să
trăiască în locul tău,
şi bătrânul nici nu se iubeşte,
nici nu se urăşte,
el nu mai trăieşte de mult în
locul său,
el nu mai trăieşte
în nici un loc
şi n-a murit încă.

1
El viejo
ha simplificado,
ha hecho un gráfico
de sus afectos. Dice
que la jerarquía de sus amores
comienza con Iah Elohim, continúa
con su esposa, con los nietos, las hijas, con
los parientes y los hermanos – los según la carne,
los según la fe –,
se detiene en los semejantes,
diluyéndose enormemente, para
repartirse por igual en cada uno,
luego vuelve, regresa a
sí misma, confiada,
pero el viejo no quiere
recibirla, sabe
que amar a alguien de entre los hombres
significa
desear vivir en lugar del otro
para protegerle contra los horrores de la vida,
sabe
que odiar a alguien significa
desear hacerle vivir
en lugar de uno,
y el viejo ni se ama a sí mismo
ni se odia,
hace mucho que ya no vive en
su espacio,
no vive
en lugar alguno
y no ha muerto todavía.

2
Cadavrele încă vii din
oraş
i-au făcut bătrânului o
primire indiferentă, o primire
prietenoasă,
era soare, era cald,
maşinile goneau care-ncotro,
copacii fremătau,
acoperind morminte de
aer,
adia, subtil, a trecere, a
descompunere, a
putrezire,
în vitrine soarele
– harnic paracliser –
aprindea candele, stingea
lumânări,
se făcuse din ce în ce mai cald,
cadavrele încă vii erau pline,
din creştet până-n tălpi,
cu viermi lungi de
sudoare.

2
Los cadáveres aún vivos de
la ciudad
le dieron al viejo una
acogida indiferente, una acogida
amistosa,
hacía sol, calor,
los coches menudeaban por todas partes,
los árboles se estremecían
cubriendo tumbas de
aire,
olía, sutilmente, a pasaje, a
descomposición, a
podredumbre,
en los escaparates el sol
– sacristán diligente –
encendía candiles, apagaba
candelas,
cada vez hacía más calor,
los cadáveres iban llenos,
de pies a cabeza,
de largos gusanos
de sudor.
3
Incompatibil cu
spaţiul, cu timpul,
bătrânul îşi gustă, în
singurătate, acronia,
obligat, totuşi, prin pârghia
necruţătoare a gravitaţiei,
să rămână fixat într-un loc,
într-un topos, în spaţiul
de care nu-l mai leagă nimic,
în afara repulsiei.
Dar şi timpul deşiră şi
sfâşie – timpul, criminal nevăzut,
adânc împlântat
în inima spaţiului, adânc
împlântat în trupul
bătrânului,
muşcându-i sufletul,
însângerându-i sufletul,
noaptea, mai ales,
noaptea târziu,
colindând prin coşmaruri,
ca o hienă.

3
Incompatible con
el espacio, con el tiempo,
el viejo se complace, en
soledad, acrónico,
obligado, sin embargo, por la palanca
implacable de la gravitación,
a quedarse fijado en un sitio,
a un topos, al espacio
al cual ya nada le vincula,
excepto la repulsión.
Pero incluso el tiempo deshace y
desgarra – el tiempo, criminal invisible,
profundamente clavado
en el corazón del espacio, profundamente
clavado en el cuerpo
del viejo,
mordiéndole el alma,
ensangrentándole el alma,
por la noche sobre todo,
tarde por la noche,
recorriendo las pesadillas,
como una hiena.
4
Bătrânul e atât de
singur, încât
a umplut, cu firava lui
substanţă, spaţiul şi
timpul,
bătrânul e atât de
singur, încât
nu-şi mai află loc în
spaţiu şi timp, s-a ghemuit în
vechiul lui faeton de
cenuşă,
cu vizitiu de
cenuşă,
cu doi cai de
cenuşă,
stă rezemat pe tapiseria
de scrum şi cenuşă,
străbate un peisaj
neînchipuit de pustiu,
neînchipuit de frumos,
operă a incinerării universale,
străbate un peisaj peste care
noaptea coboară definitiv,
o singură flăcăruie, un rest
al incendiului cosmic, îi
luminează,
de foarte departe,
drumul alb,
de cenuşă.

4
El viejo está tan
solo, que
ha llenado, con su delicada
sustancia, el espacio y
el tiempo,
el viejo está tan
solo, que
no halla lugar en
el espacio y en el tiempo,
se ha agachado en
su antigua carroza de
ceniza,
con un cochero de
ceniza,
con dos caballos de
ceniza,
respaldado por la tapicería
de ceniza,
recorre un paisaje
inimaginablemente desierto,
inimaginablemente bello,
obra de la incineración universal,
un paisaje sobre el cual
la noche desciende definitivamente,
una sola pequeña llama, un resto
de incendio cósmico,
alumbra,
desde muy lejos,
su blanco camino
de ceniza.

5
Fiicele bătrânului nu
l-au uitat, deşi, de fapt,
nu-l mai ţin minte.
El nu le-nvinovăţeşte, el nu
învinovăţeşte niciodată pe
nimeni (poate tocmai de-aceea
nu-l mai ţin minte),
el contemplă liniştit marele
râu al timpului (seamănă cu
Ibrul, îşi zice),
aşteaptă clipa când îşi
va îmbrăţişa mesagerul de
flăcări,
când va intra şi se va
face nevăzut în familia
focului,
când fiicele focului,
nepoţii focului vor
deveni
propria sa
familie.

5
Las hijas del viejo no
le han olvidado, aunque, de hecho,
casi no le recuerdan.
Él no las acusa, nunca
acusa
a nadie (quizá
por eso no le recuerdan),
contempla tranquilo el gran
río del tiempo (se parece a
Ibru, se dice a sí mismo),
espera el momento de
abrazar a su mensajero en
llamas,
cuando entre y se
haga invisible en la familia
del fuego,
cuando las hijas del fuego,
los nietos del fuego
lleguen a ser
su propia
familia.

6
Bătrânului
i s-a făcut atât de lehamite
de ziua
ploioasă, de
înfăţişarea oraşului,
de piaţa duhnitoare,
de semenii murdari, săraci,
zbârliţi, disperaţi,
i s-a făcut atât de
lehamite de sine însuşi, de
propria-i viaţă,
încât, întors acasă,
şi-a şters, cu
un gest decis, decisiv,
şi-a şters, de pe
pânza goală a zilei,
statura, umbra
şi urmele –
atât înapoi, cât şi
înainte.

6
Tanto le asquea
al viejo
el día
lluvioso, el
aspecto de la ciudad,
el mercado hediondo,
los semejantes sucios, pobres,
erizados, desesperados,
tanto se asquea de sí mismo,
de su propia vida,
que, una vez en casa,
ha borrado, con
un gesto decidido, decisivo,
ha borrado, sobre
la tela vacía del día,
su estatura, su sombra
y sus huellas –
tanto hacia atrás
como hacia adelante.
7
Soarele – cu lumina lui,
răspândită, inegal, deasupra
oraşului –
i se pare bătrânului că are o
alură de sfinx.
N-ar putea explica sursa şi
geneza acestei analogii,
nici nu se străduieşte să le explice,
trăieşte, pur şi simplu, imensa
oboseală a enigmei,
imensa povară a razelor
întreţesute,
imensa teroare
a soarelui ermetic, straniu, greu,
apăsător, inexistent,
ar vrea, timid, să
se smulgă din sine,
să fie liber, uşor,
să privească din văzduh panorama
primăverii înflorite,
intens şi vast înflorite,
apoi,
să se întoarcă în tărâmul secret,
la florile lui de
cenuşă.

7
El sol – con su luz,
esparcida, desigualmente,
sobre la ciudad –
le da al viejo
un porte de esfinge.
No podría explicar la fuente y
la génesis de esta analogía,
ni se afana en explicarla,
vive, sencillamente, la inmensa
fatiga del enigma,
la inmensa carga de los rayos
entretejidos,
el inmenso terror
del sol hermético, extraño, pesado,
agobiante, inexistente,
querría, tímido,
arrancarse de sí mismo,
ser libre, ligero,
mirar desde el aire el panorama
de la primavera florida,
y luego,
regresar al secreto país,
a sus flores de
ceniza.

8
Bătrânul se
încăpăţânează să rămână
fidel
mizantropiei sale
generoase,
bătrânul e atât de
bun, încât, cum s-ar putea
afirma, cum
s-a şi afirmat,
e de-a dreptul crud,
bătrânul
îi iubeşte pe ceilalţi, şi
se urăşte pe sine,
îşi urăşte prezenţa în
promiscuitatea oraşului,
în amalgamul de beţivi,
câini, cerşetori
şi investitori strategici,
îşi urăşte absenţa dintr-un
alt secol, dintr-o
altă lume,
îşi urăşte ziua de ieri,
fiindcă s-a înjosit s-o trăiască,
îşi urăşte
ziua de mâine,
fiindcă s-ar putea înjosi
părăsind-o.

8
El viejo se
obstina en ser
fiel
a su misantropía
generosa,
el viejo es tan
noble, que, podría
afirmarse, como
se ha dicho antes,
que es justamente cruel,
el viejo ama a los otros, y
se odia a sí mismo,
odia su presencia en la
promiscuidad de la ciudad,
en la amalgama de los borrachos,
de los canes, mendigos
e inversionistas estratégicos,
odia su ausencia en
otro siglo, en
otro mundo,
odia su día de ayer,
porque se rebajó a vivirlo,
odia
su día de mañana,
porque podría rebajarse
a abandonarlo.

9
Bătrânul pregustă
plictisul fără seamăn al
morţii,
festinul acesta funebru a
început de mult,
din copilărie aproape,
bătrânul a trăi frenetic,
a iubit, a petrecut, a muncit,
dar, nici un moment, n-a
părăsit masa de ceaţă şi fum
a lui Thanatos,
prin umbrele ei îşi privea
convivii,
în negura ei îşi devora
plictisul, greaţa, lehamitea,
la acest ospăţ se află
şi-acum,
când primăvara nu-i altceva decât o
invazie subterană de
viermi
şi-o explozie celestă
de cenuşă.

9
El viejo se complace con
antelación
en el tedio sin par
de la muerte,
ese festín fúnebre
comenzó hace mucho,
casi en la infancia,
el viejo ha vivido frenéticamente,
ha amado, se ha divertido, ha trabajado,
pero, ni siquiera por un momento,
ha abandonado la mesa de niebla y humo
de Thanatos,
a través de sus sombras miró
a sus comensales,
en su oscuridad devoró
su aburrimiento, su náusea, su asco,
en ese festín se encuentra él
ahora,
cuando la primavera no es otra cosa, sino
una invasión soterrada de
gusanos
y una explosión celestial
de ceniza.

10
Întrezăresc o singură
sărbătoare existenţială, îşi
spune bătrânul,
ieşind din coşmarul
nocturn şi
călcând, ezitant, taciturn, în
coşmarul zilei ce tocmai
începe,
o singură sărbătoare, una
doar, plasată
la capătul acestui periplu,
mai zimţat decât orice tortură,
o singură sărbătoare, un
cântec ce leagă trup,
suflet şi cosmos, un
imn adresat solidarităţii astrale,
eliberării durerii, luminii,
o sărbătoare ce începe cu
tine şi se-ncheie cu
tine,
fiinţă tragică, nenorocită ce eşti,
o sărbătoare în urma căreia,
însă,
tot duală rămâi:
în văzduh – flacără,
jos, pe pământ – cenuşă.

10
Vislumbro una sola
fiesta existencial, se dice
a sí mismo el viejo,
saliendo de la pesadilla
nocturna y
entrando, vacilante, taciturno, a
la pesadilla que precisamente
comienza,
una sola fiesta, solamente
una, ubicada
al final de este periplo
más tajante que cualquier tortura,
una sola fiesta, un
canto que une cuerpo,
alma y cosmos, un
himno,
dirigido a la solidaridad astral,
a la liberación, al dolor, a la luz,
una fiesta que se inicia en
ti y acaba en
ti,
en ti, ser trágico y desgraciado,
pero una fiesta tras la cual
sigues dividido:
en aire – llama,
y abajo, sobre la tierra – ceniza.
————————————————–

[*] Elegii, Ediciones Mirton, Timişoara, 2003 

Traducción del rumano Rosa Lentini y Eugen Dorcescu
DORCESCU Eugen, Poeta, prosista, ensayista rumano; miembro de la Unión de Escritores de Rumanía. Doctor en Letras. Ha publicado (obra poetica): Omul de cenu?? (El hombre de ceniza, L’homme de cendre, The ashes man), antología de autor que incluye los ocho libros de poesía, aparecidos entre 1972 y 2001, 2002; Biblicele (Las Bíblicas, Les Bibliques, The biblicals), 2003; Elegii (Elegías, Elégies, Elegies), 2003; Moartea tatalui (La muerte del padre, La mort du père, The father’s death), 2005; În Piata Central? (En la Plaza Central, Dans la Place Centrale, In the Central Square), 2007; Omul din oglind? (El hombre del espejo, L’homme du miroir, The man of the mirror), antología de autor (2003 – 2008), con comentarios y bio-bibliografía, 2009; Abyssus abyssum invocat, 2009; drumul spre tenerife(el camino hacia tenerife, le chemin vers tenerife, the way to tenerife), 2009; el camino hacia Tenerife, Santa Cruz de Tenerife – Las Palmas de Gran Canaria, 2010.