DESPRE ÎNŢELESUL ÎNCĂ PUŢIN ÎNŢELES AL JERFEI ŞI ÎNVIERII
5 min readDESPRE ÎNŢELESUL ÎNCĂ PUŢIN ÎNŢELES AL JERFEI ŞI ÎNVIERII
Autor: Lucia OLARU NENATI
Raţiunea adâncă, tulbure, a sacrificării lui Hristos, conform motivaţiilor specifice relaţiilor şi comportamentelor omeneşti, trebuie căutată, cred, în ziua de Duminica Floriilor. Am trăit de mai multe ori, printre oamenii prezenţi la slujbele acelei zile sfinte, climatul acela special de veneraţie colectivă, de sărbătoare a bucuriei întrupate prin existenţa lui Hristos mult aşteptatul. Aşa va fi fost primit Hristos şi în duminica de atunci, din illo tempore, cu chipuri de oameni topite de bucuria credinţei, cu ochi strălucitori de iubire şi recunoştinţă, cu ramuri de finic ridicate în mâini ca o pădure unduitoare de veneraţie în cinstea şi în calea Lui…
Aşa erau şi acum, după mii de ani, sutele de oameni veniţi la biserică să marcheze momentul sărbătorii, aşa trăiau şi acum bucuria, unduind lanuri de ramuri înverzite şi ascultând slujba în care se desluşeau înţelesurile adânci ale sărbătorii. Acest moment înălţător de comuniune a celui Unic cu poporul pentru care s-a întrupat (adică de succes!) l-a făcut temut şi urât în ochii celor fără de charismă dar cu ştiinţă şi putere rea de-a conduce şi influenţa masele, cei numiţi în cartea sfântă preoţii şi cărturarii.
Lucrul pare ciudat şi deschizător de întrebări: cum adică să fie răi, criminali, nişte oameni care îndeobşte reprezintă luminarea, călăuzirea spre bine şi curăţie; nişte oameni instruiţi şi înţelepţi, de regulă demni de stima celor mulţi şi neştiutori. Da, dar aceştia de care vorbeşte cartea sfântă nu erau aşa, ci doar păreau a fi; ei nu-şi foloseau ştiinţa şi puterea sprea binele celor mulţi ci doar spre binele, confortul şi orgoliul lor propriu, făcând tot ce puteau, adesea lucruri întunecate, urâte, spre a exercita puterea de mânuire a maselor de oameni doar în folosul lor, spre a-şi păstra dominaţia ideologică – aşa cum avea să se numească peste ani acest fenomen – sau, altfel spus, tot cu un cuvânt al secolului nostru, puterea de propagandă. Intâlnirea lui Isus cu iubirea şi recunoaşterea publică a devenit atunci cel mai mare pericol al lor, al puterii lor de stăpânire; prin aceasta ei îşi vedeau ameninţată dominaţia, adică scopul lor esenţial. Aşa că nu conta nevinovăţia, curăţenia, superioritatea evidentă a lui Isus, calităţile lui, înţelepciunea şi valoarea lui evidentă, nici măcar puterele lui supralumeşti. Acestea deveneau din calităţi defecte, piedici uriaşe pentru ei, impostorii, cei ce se vedeau astfel concuraţi şi depăşiţi de cel autentic, cel îndreptăţit la adoraţia şi recunoaşterea publică, în lupta lor pentru putere. Acesta este, din păcate, cel mai simplu răspuns de dat celor care, naivi, s-au întrebat mereu de ce a fost pedepsit Isus fiind nevinovat şi plin de merite. Tocmai pentru că era aşa trebuia înlăturat ca un obstacol în calea celor nevrednici dar cârmuitori.
Că aşa este o dovedeşte chiar gestul lui Pilat de-a refuza mai întâi pedepsirea şi apoi de-a o accepta prin neimplicare, prin spălare pe mâini de o asemenea faptă necurată, de o asemenea pedeapsă nemeritată, neconformă cu dura lex sed lex a romanilor. Chiar dominatori, ei se conduceau, de regulă, după legi drepte, după concordanţa, măcar formală, dintre faptă şi răsplată, asigurându-şi în acest fel şi prestigiul moral nu numai dominarea brută. Deci un demnitar roman nu se putea compromite pedepsind pe cineva fără un motiv cât de firav, dar aflat în concordanţă cu morala romană. De aceea a fost nevoie de verdictul publicului, spre a se putea susţine că judecata poporului a produs condamnarea, nu el, romanul ştiutor de legi.
Iar marele, cumplitul miracol tocmai acesta a fost: influenţarea, manipularea poporului de către învăţaţii cei întunecaţi să-l condamne la moarte pe cel venerat şi aclamat cu doar o săptămână în urmă; alegerea lui în locul tâlharului Baraba spre a fi dat morţii. Fără să ştie, poporul a îndeplinit voinţa celor puţini, ticăloşi şi interesaţi doar de propria lor bunăstare şi putere şi care, astfel, puteau susţine că poporul, mulţimea, adică forţa democraţiei, a fost aceea care l-a condamnat pe Isus, care a semnat discreditarea şi condamnarea lui, nu ei, cei oculţi şi ascunşi după vocea celor mulţi şi neştiutori sau laşi, slabi şi temători…
De ce trece timpul şi trăiesc mai multe reiterări ale acelei întâmplări biblice, pătrund tot mai mult – şi cu ajutorul propriei experienţe de viaţă pline-ochi de asemenea întâmplări şi care-mi slujesc ca exemple didactice – înţelesul adânc şi greu de dezlegat al acelei parabole tragice şi care a marcat prin absurdul ei, prin nedreptatea ei acută, întregul traiect al acestor mai mult de două mii de ani ce-au trecut ca două mii de clipe din illo tempore fără să fi restabilit echilibrul moral al uriaşei ticăloşii petrecute atunci.
Un singur lucru spală şi răscumpără miezul acelor lucruri, mereu şi mereu: Invierea celui jertfit fără milă, victoria celui aflat singur atunci şi fără putere pe drumul Golgotei la cheremul atâtor nemiloşi. Invierea lui veşnică simbolizează renaşterea speranţei, dar şi anunţă triumful celui Bun, Vrednic şi îndrituit la iubirea şi recunoaşterea mulţimilor; cu alte cuvinte, aflarea Liderului autentic, preţuit pe drept cuvânt, singurul care poate conduce mulţimea la mântuire pe drumul către o împărăţie superioară, aceea în care Răul nu mai are putere.
Lucia OLARU NENATI
Săptămâna Mare 2011
Botoşani