PORTRET ÎN SPAŢIUL ONDULAT

PORTRET ÎN SPAŢIUL ONDULAT

Autor: Viorica Pop

În orizontul cunoaşterii obişnuite, trecem adesea prin „vămi ale preajmei”, bănuite sau nebănuite, în care starea de fapt se verifică în stare de sine de acolo de unde şi drumul are răspântii. La fiecare din ele, chemări de sirene, duh în oasele pietrelor, argint în colţi de mistreţ. Încotro? Spre amurguri căzute pe gânduri? Spre un răsărit cu găuri de ozon? Spre fata morgana a vreunui emir din „jarul pustiei” ocolite de atâţia pociţi? Pe poteci cu pândă ucigaşă? Gândul întrebător ajunge nelinişte creatoare: răspântiile se unesc şi fac dealul, dincolo de care e alt deal şi tot aşa, pentru urcări şi coborâri fără de sfârşit. Îţi imaginezi o coloană a infinitului pe orizontală în toate punctele cardinale din existenţa finită. Nu dealuri şi văi mimate mioritic, ci dealuri colţuroase, cu lut aspru, întunecat de vreme şi vremuri, cu încolăciri de şerpi printre siluete de flori, cu ochi de păduri şi cu zvâcniri   ale bulboanei din vale. Deasupra, răscoliri de nori împunşi cu raze de senin.

O aşa descifrare în imagini pare neliniştea scriitoricească a lui Cornel Cotuţiu, născut în 15 februarie (ca şi Titu Maiorescu, dar în 1945) ca un Vărsător bistriţean al condeiului cu iscodiri în depărtările lumii pentru apropieri sufleteşti.

Un străfund de esenţă romantică întreţine aspiraţia, un ochi critic (maiorescian, în sensul criticii constructive!)  dezvăluie neîmpliniri ale individului şi ale societăţii contemporane sau imperativele realităţii ca stare de fapt şi ca proiecţie pe orbita dezvoltării. Inteligenţa suplă desfiinţează maldărul prostiei, ironia dă amenzi încrâncenării, simţul limbii – „semn al celor aleşi”  (Titu Maiorescu) – e scăpărare paremiologică  în argument.

Un portret interior se conturează ca o profesiune de credinţă, pe care Vărsătorul o revarsă în unităţile de măsură ale artei autentic moderne: disponibilităţi intelectuale, afinităţi culturale, inflexibilitate la derizoriu, problematizări cu temei, ziceri cu speranţa că pericolul cel mare, îngheţul de minte ca îngheţ planetar, poate fi dezgheţat cu valori, iar fruntea încreţită, cu „povestea vorbei”.

Povestea cuvântului înseamnă la Cornel Cotuţiu: volume de proză scurtă: „În căutarea altui final”, „Spate în spate”, „Scorbură în cuib”; romane: „Opt zile pentru totdeauna”, „Şarpele albastru”, „Ce rămâne”; proză nonfictivă: „Veveriţa de pe Rue Noel”, „La noi” (vol. I şi II); publicistică: „Taifas în purgatoriu”, „Am fost pe lumea cealaltă”, „Cărăbuşii de sub pernă”, „Securea cu rotile”, „Pompa de iluzii”; antologii: „Nexul editorial al şcolilor din Beclean”, „Saeculum, dincolo de nostalgii”. Toate, completate de numeroase colaborări şi editări de reviste, răsplătite cu premii ale Uniunii Scriitorilor (al cărei membru este), cu medalii şi distincţii (Ordinul „Meritul Cultural în grad de acavaler”). Şi pentru că toate acestea poartă un nume – vorba poetului – i se spune simplu: Cornel Cotuţiu. Şi pentru că toate acestea transfigurează preajma şi pretutindenea în geografie sacră a spaţiului sufletesc numit „Patrie”, rostul scriitorului Cornel Cotuţiu se face portret în spaţiul ondulat, în accepţia „cunoaşterii poetice” a lui Lucian Blaga şi în accepţia de „permanenţă”, de cuprins în necuprins.